Evoluţie, scop şi motivaţie

Scriu pentru că am întrebări, nu pentru că am răspunsuri. Însă îmi pasă ce răspunsuri îmi influenţează viaţa.

Aş putea afirma că îmi pasă foarte mult de dezvoltarea mea personală, însă nu ştiu câte dovezi pot aduce în favoarea acestei afirmaţii. Citesc articole despre dezvoltarea personală, studiez ideile lui Brian Tracy, Anthony Robbins, Steve Pavlina şi ale altor autori de cărţi şi filme motivaţionale. Motivaţia e un concept în care cred şi pe care merită să îl promovez în ideea că alţii, auzind despre acest concept, vor şti să îl studieze mai cu folos decât reuşesc eu. Cred sincer că ideile astea despre dezvoltarea pe orice plan – fizic, mintal, spiritual, personal, profesional, sentimental – au puterea de a ne motiva şi de a ne da curajul să facem exact ceea ce vrem şi să obţinem exact ceea ce ne dorim. Nu vorbesc filozofii. Pot da exemple de idei şi metode care pot facilita obţinerea puterii, cucerirea femeilor/bărbaţilor, influenţarea persoanelor, dobândirea bunăstării financiare, obţinerea unei stări de linişte sufletească, transformarea experienţelor negative în lecţii pozitive de viaţă. Marea diferenţa o face acţiunea. Degeaba cunosc sute de exemple şi de idei motivaţionale, dacă nu le şi urmez, dacă nu le şi pun în practică. A cunoaşte astfel de lucruri nu schimbă aproape nimic dacă nu există şi hotărârea de a le pune în practică, de a încerca să le înţeleg din punct de vedere personal.

Când scriu acest articol mă gândesc mai ales la cei care vor exclama: „Poveşti de adormit copii! La ce mă ajută să ştiu toate astea când zilnic mor oameni nevinovaţi în jurul meu, când trebuie să umblu înarmat dacă vreau să trec prin unele cartiere noaptea, când trebuie în fiecare moment să stau cu ochii-n paişpe’ ca să nu îmi rănească nimeni caracterul, orgoliul, sau să nu îmi dea în cap vreun drogat, când nimeni nu mai are respect pentru nimeni şi când trăiesc într-un sistem şi într-o ţară care nu ştie cum să mă mai mulgă de bani şi sănătate pentru profitul unor escroci”.

Dar mă gândesc şi la cei care vor spune, printre râsete: „Eu să am banu’, femeia, păpica şi Merţanu’ şi pot, frate, să ajung în Nirvana. Dacă nu mere, mai trag un fum, mai sparg o venă şi am locu’n rai asigurat. Nu mă iei tu pe mine cu vrăjeli din astea care nu fac doi lei.”

Altor categorii cred că mă voi adresa în alt articol…

Şi unii, şi alţii au dreptate. Dreptatea lor.

E adevărat că lumea asta în care trăim e o mare pacoste, ne stoarce de resurse, oferindu-ne sărăcie, stres, depresii, prostie generalizată şi fanatism, dacă e să dau doar câteva exemple.

E adevărat şi că asigurându-ţi cât mai bine traiul şi simţindu-te cât mai bine din punct de vedere material, prin orice mijloace, poate fi un mod de viaţă destul de valabil.

E adevărat că viaţa ta îţi aparţine şi că nimeni nu are dreptul să îţi zică ce să faci cu ea, că e dreptul tău să o distrugi, să o faci realmente „de rahat”.

E adevărat că ai prea multe probleme pe cap ca să îţi mai pese şi de altceva în afară de rutina zilnică.

Dar eu mă întreb, poate pentru prima dată de când scriu articole, ne obligă cineva să trăim aşa cum trăim? Chiar nu există soluţii eficiente care să elimine mare parte din problemele existenţiale care ne macină sau ne obligă să acţionăm aşa cum nu ne dorim?

Nu e un secret că - de când a apărut literatura motivaţională, cu miile de autori care au oferit soluţii mai mult sau mai puţin viabile la problemele noastre, - problemele s-au diversificat şi traiul nostru s-a înrăutăţit. Dăm vina pe o grămadă de factori, de la încălzirea globală până la casiera care a bătut greşit preţul în casa de marcat, dar mă întreb: câţi reuşesc să perceapă situaţia de ansamblu?

Ne aflăm într-o perioadă destul de tulbure, în care religiile se cam clatină, războaiele cresc în intensitate şi gravitate, echilibrul natural este grav afectat, crizele financiare se propagă în întreaga lume, bolile fac zeci de milioane de victime, mâncarea ne devine duşman prin conţinutul ei nesănătos… „Oamenii sunt de vină, îşi merită soarta” a devenit un soi de afirmaţie consolatoare, un fel de îndemn universal la nepăsare. „Ce pot face eu să remediez asemenea probleme globale?”. Aproape nimic, chiar nu poţi face aproape nimic. Dar eu simt că scopul nostru nu ar trebui să fie rezolvarea problemelor globale. Acest scop e un duşman al motivaţiei, pentru că e prea mare pentru a-l putea înţelege, d-apoi să mai şi acţionezi mânat de el. Cred că e unul din motivele pentru care literatura motivaţională are efect invers. Omul şi-a dorit mereu ceva mai bun pentru el şi pentru ai lui, dar instinctul de supravieţuire şi apoi dorinţa de bunăstare au aruncat dorinţa de „mai bine”, în favoarea celei de „mai comod”.

Am putea gândi şi în alt fel: că aceste schimbări nu sunt o înrăutăţire a unei situaţii, ci o amplă şi puternică remodelare a lumii. Mi-a venit ideea asta după ce am vizionat un documentar despre viaţa în preistorie. Unul dintre principiile de bază era că omul s-a adaptat propriilor schimbări, schimbărilor pe care el însuşi le-a făcut în viaţa lui. Marile migraţii au determinat modificarea radicală a naturii, dar şi a omului. Negoţul primar dintre vânători, pescari şi fermieri a determinat relaţii sociale care au dus la închegarea unor societăţi din care a evoluat ceea ce exista în prezent. Deci, cumva, tot ceea ce vedem în jurul nostru reprezintă începuturile unei noi lumi, o altă treaptă în evoluţia de sute de sute de mii de ani a omului, şi nu o alterare a condiţiilor din trecut. Dacă am sta să judecăm obiectiv trecutul, am vedea că noi am evoluat constant, nu am regresat niciodată. Cel mai simplu exemplu îl reprezintă tehnologia. Iniţiez încă o ipoteză, pe care o voi lăsa însă doar în stadiu de afirmaţie. Noi, având o durată de viaţă foarte mică, nu prea avem cum să percepem evoluţia în mod general, pe durate mari de timp. Nu putem să ne dăm seama de ea decât privind în trecut, pe care îl vedem într-o lumină mai bună decât prezentul deoarece avem tendinţa de a fi nostalgici, oricât de duri am părea.

Aşadar, evoluţie, şi nu regres. În ciuda miilor de războaie, în ciuda bolilor, oamenii au mers înainte, au evoluat.

Evoluţia însă nu s-a produs fiindcă un grup mare de oameni au zis „Gata! Nu mai merge aşa. De-acum înainte facem altfel!”. Grupurile mari de oameni sunt uşor de controlat, dacă aruncăm o privire înapoi. Oamenii de succes, oamenii inovatori, marii oratori, marii scriitori, marii exploratori, marii oameni de ştiinţă, marii conducători, oamenii care au schimbat faţa pământului, aceştia sunt cei care au iniţiat schimbarea. Beneficiile mari pe care le-au avut invenţiile lor, modernizarea pe care au adus-o cu sine, au determinat acceptarea şi adoptarea lor de către mari grupuri de oameni. În mod simplist, aşa sună evoluţia umanităţii. Studii şi cercetări au dovedit că oamenii din preistorie aveau creierul la fel de mare ca oamenii din ziua de astăzi. Deci nu erau deloc mai prejos. Singura diferenţă au făcut-o inovaţiile, perpetuarea acţiunilor care au încurajat evoluţia. Asta probabil datorită dorinţei omului de „mai mult” şi „mai bine”.

Treptat, ajungem şi la întrebarea: „Ei bine, şi cum au reuşit acei oameni să devină deschizători de drumuri, să schimbe faţa pământului?”. Prin intermediul dezvoltării personale. Prin faptul că au ales să nu rămână anonimi, ci au decis că lumea va fi mai bună prin efortul lor creator. Au decis că se merită să lupte pentru scopul lor, pentru că viaţa nu este veşnică. Principiile motivaţionale în special la asta servesc, ajută la dobândirea unor atribute (mă refer la calităţi, abilităţi, etc.) care să servească unui scop bine conturat şi declarat. Motivaţia, scopul şi legile motivaţionale sunt strâns legate şi au creat minţile cele mai strălucite şi succesele cele mai răsunătoare. Dar cum acesta e un articol general, nu detaliez. Însă pot da un exemplu cât de cât ilustrativ. Credeţi că Bill Gates, ca să ajungă la averea colosală şi renumele mondial, a trăit sau a gândit la fel ca orice alt om de treabă care ştie doar de casă, masă, familie şi serviciu?

Bănuiesc că, dacă ai citit până aici, e foarte posibil să ai, faţă de motivaţie şi scopurile mari, una dintre reacţiile „Dar eu nu vreau să schimb nimic, vreau doar să trăiesc mai bine”, „Eu nu cred că pot fi un deschizător de drumuri”, „Eu vreau să fac multe, dar exista lucruri şi persoane care mă limitează”, „Am încercat dar nu a mers”, „A mers odată, acum oamenii sunt mult mai răi decât în trecut”.

Dacă nu doreşti să schimbi nimic, nici măcar pe tine însuţi, nici problemele pe care le ai în prezent sau chiar viaţa pe care o duci, atunci suferi de o boală sufletească foarte gravă, numită lipsa totală a motivaţiei. Cumva îţi negi condiţia umană, aceea de a dori mereu ce e mai bine măcar pentru propria persoană.

Dacă nu crezi că ai capacitatea de a de a fi o persoană specială, care să se autodepăşească în mod constant şi care să aducă un aport la evoluţia generală (prin acest aport înţeleg chiar şi fapte care influenţează în bine viaţa câtorva persoane, deci nu e filozofie seacă) atunci nu vei avea, pentru că eşti ceea ce gândeşti şi crezi. Dacă vei crede că poţi, ai dreptate; dacă vei crede că nu poţi, ai de asemenea dreptate. E o lege de bază în literatura motivaţională.

A spune că evenimente şi persoane sunt de vină pentru un eşec personal sau pentru lipsa de acţiune, e foarte comod şi nestresant. E mai uşor să te laşi purtat de val decât să înoţi împotriva lui. E un alt argument pentru înţelegerea greşită a domeniului motivaţional. Presupune multă muncă, eşecuri repetate peste care trebuie să treci pentru a continua, presupune o constantă grijă faţă de atitudinea ta, stăpânire de sine şi alte calităţi. Aceste calităţi se pot dobândi, nu se naşte nimeni cu ele, dar presupun muncă susţinută şi, deseori, să acţionezi în ciuda limitărilor pe care le impun evenimentele, mediul înconjurător şi oamenii care gândesc altfel.

Să încerci odată nu înseamnă să reuşeşti. O povestioară spune că Thomas Edison, părintele becului electric, a dat greş de peste o sută de ori înainte de a inventa o versiune funcţională a becului.

De asemenea, a ţine cont de împrejurări, a lua de bun tot ce auzi şi a nu încerca să vezi şi altfel lucrurile nu te va face o persoană deosebită. Tocmai efortul de a încerca lucruri noi, de a adopta idei originale şi non-conformiste, este cel care permite evoluţia. Cei care au adus înnoiri în lume au fost oameni extrem de originali, creativi şi non-conformişti, care au negat concepte vechi şi limitatoare şi au hotărât că doar încercând pot vedea dacă se poate mai bine sau nu.

Aşadar, o viaţă trăită doar de dragul respiraţiei ritmice nu te va ajuta să obţii tot ce doreşti şi să îţi îndeplineşti dorinţele.

Ajungem astfel şi la ultima idee promovată de articol: motivaţia, scopul, evoluţia, nu trebuie privite abstract, filozofic, ci extrem de practic. De fapt, toate invenţiile şi ideile bune de până acum au răspuns unor nevoi şi probleme extrem de practice. Scopul, indiferent că este deţinerea unei limuzine de lux sau găsirea unui tratament pentru cancer, diferă la acest nivel doar prin atributul personal/general. În funcţie de persoana asupra căruia se răsfrânge rezultatul dorit. Atitudinile şi practicile promovate de literatura motivaţională ajută, indiferent de scopul căruia se adresează. Marele „Însă” din această idee este reprezentat de caracterul scopului. Pentru un scop negativ, nicio tehnică nu va funcţiona. Asta deoarece domeniul motivaţional se adresează beneficului, nu maleficului. Scopurile care presupun afectarea unor persoane sau împlinirea unor evenimente negative, nu susţin evoluţia pe termen lung, evoluţia „bună”. De fapt, ca să nu filozofăm, când vei avea un scop bine definit, indiferent cât de mare sau de important este, îţi poţi pune întrebarea: „Îndeplinirea acestui scop afectează pe cineva sau creează vreun eveniment negativ?”. Dacă da, acel scop nu te va ajuta în nici un fel să evoluezi pozitiv sau să ajuţi la evoluţia generală.

Fiecare alege cum să îşi trăiască viaţa, dar alegerile acestea implică aproape întotdeauna şi alte persoane, pe care le influenţează mai mult sau mai puţin. Nu prea mai merge să ne ascundem după deget, spunând că e treaba fiecăruia ce face cu viaţa lui. Nu aşa vom fi mai împăcaţi cu noi înşine. Până la urmă, schimbarea începe din propria persoană. Alege să trăieşti la fel de mizerabil ca alte milioane de oameni din întreaga lume, pentru care nu exista nimic altceva în afară de rutină, griji şi stres, alege să nu te gândeşti decât la ceea ce ţi se spune şi la ceea ce vezi şi vei trece foarte repede şi lin prin viaţă, nu-ţi va simţi multă lume lipsa când vei muri. Alternativa ar fi să devii mai conştient de ceea ce te afectează cât de cât direct, să descoperi care lucruri nu îţi convin, să cauţi metode de a le schimba şi să încerci să le schimbi. Sau să te schimbi tu, astfel încât să nu te mai afecteze. Dar, să nu afectezi pe nimeni şi să nu te laşi afectat de nimeni. Închide porţile spiritului în faţa persoanelor care te descurajează sau te deprimă.

Încearcă! Până la urmă viaţa este un joc pe care îl pierzi doar dacă nu îl joci.

Despre antreprenori tineri

Am 18 ani, am înfiinţat o firmă de web design împreună cu doi colegi, în vara acestui an, cu bani câştigaţi prin muncă cinstită. Sunt unul dintre tinerii curajoşi care au ales calea lungă şi anevoioasă a antreprenoriatului, însă sunt pasionat de ceea ce fac şi un sentiment de mulţumire sufletească temporară mă ajută să doresc tot mai mult, să tind spre dezvoltarea continuă.

Probabil că acest sentiment uşurel de mulţumire m-ar flata, dacă nu aş avea cunoştinţă de existenţa a doi tineri, Cameron Johnson şi Ryan Allis, tineri care la vârsta de 18 ani câştigau milioane de dolari din afacerile lor şi publicaseră deja câte o carte. Biografiile lor le puteţi afla cu uşurinţă de pe Internet, la www.cameronjohnson.com şi www.ryanallis.com . Aflând de ei, mi-am dat seama că acţiunile mele în direcţia antreprenoriatului nu sunt nişte mofturi sau nişte opţiuni, ci nişte NECESITĂŢI. E necesar şi obligatoriu să se ţină cont de antreprenoriat într-o societate din ce în ce mai axată pe dezvoltarea activităţilor profesionale "independente" de cartea de muncă.

Cert este că exemplele acestor doi tineri fantastici, aproape ireal de deştepţi, atrage atenţia asupra faptului că nu e niciodată prea devreme pentru a începe propriul drum către dobândirea succesului şi apoi către menţinerea acestuia. Şi încă un lucru: dobândirea succesului nu e nicidecum muncă pentru o viaţă întreagă, ci poate fi o perioadă extrem de scurtă de maxim 6 ani (în cazul lui Cameron Johnson, care la 15 ani era deja CEO – Chief Executive Officer – la o companie japoneză) în care se pun bazele unei dezvoltări ulterioare fulminante.

Cei doi au un lucru în comun, se axează extrem de mult pe oferirea de „quality content”, informaţii relevante pentru dezvoltarea personală şi profesională a celor care le ascultă sfaturile. Afacerile, banii, succesul, sunt elemente ce ţin de umbră, de context. Ceea ce reiese din fiecare aspect al vieţii lor este filozofia de viaţă, de business, în primul rând ei sunt furnizori de informaţie, sunt antreprenori ai educaţiei. Şi nu mă refer nicidecum la educaţia şcolară…

Consider că aceste exemple de succese la vârste considerate fragede ar trebui să ne motiveze în a ne dori şi noi mai multe de la viaţă. Chiar dacă veţi considera că vârsta nu mai reprezintă un avantaj, ca în cazul celor doi, încercaţi să deveniţi antreprenori ai educaţiei, prin furnizarea de informaţii utile dezvoltării personale şi profesionale a celor din jurul vostru.

Proiect de Public Speaking

Am constatat cu mâhnire în cadrul multor conferinţe şi întruniri publice, faptul că foarte multă lume habar nu are să vorbească în faţa unui auditoriu mai mare sau mai mic. Discursul pare a fi un lucru extrem de greu de susţinut, un fel de bau-bau al procesului de comunicare interumană. Şi mi-a venit o idee, acum vreo lună, să iniţiez un grup de discuţii pe aceasta temă. Nu mă refer la un grup virtual de discuţii, ci la un grup de oameni care să se întâlnească într-un loc anume şi să discute, pur şi simplu, despre ce înseamnă a vorbi în public şi cum se pot dezvolta abilităţile de public speaking. Ca model am găsit organizatia Toastmasters International, care se preocupă în special de acest domeniu. Însă, spre deosebire de aceasta, nu am de gând să cer bani membrilor... Cartea lui Dale Carnegie, Cum să vorbeşti în public, este un foarte bun manual pe care se pot baza aceste întruniri. Acum cred că ar trebui să răspund şi la întrebarea "De ce e nevoie de un grup de oameni ca să fie îmbunătăţite abilităţile de comunicare ale unui individ"? Efectele ar fi presiunea grupului şi faptul că aceste întâlniri ar avea drept scop susţinerea de discursuri pe teme date, stabilite, sau spontane.

Mă mai gândesc la acest proiect, însă aştept şi mesaje de feed-back, păreri şi propuneri legate de acest proiect viitor.

Morala în societatea contemporană

Trăim într-o societate aflată în plin proces de restructurare. Se reformulează concepte, valori, idei, idealuri, odată cu deschiderea noilor căi de înţelegere a spiritului uman. Dacă până acum majoritatea sentimentelor umane "treceau" prin inimă, ele încep să fie foarte atent filtrate prin minte; astfel se trece de la societatea tradiţională la una... neuronală, să-i zicem. Acest proces amplu aduce după sine şi o serie de consecinţe. Vechile valori morale, care defineau societatea tradiţională, sunt înlocuite de concepte cerebrale noi. Iubirea nu mai este un miracol, ci un reflex similar salivatului. Atracţia nu mai este stăvilită de norme şi cutume, ci eliberată pe cale freudiană. Şi nu sunt decât câteva exemple.

În aceste condiţii un cod de conduită morală nu prea îşi mai găseşte locul, fiind aproape desfiinţat de noile ştiinţe ce definesc spiritul şi trupul uman. Omul poate fi creat tot de către om, sau cel puţin ajutat să devină om. Acest fapt tinde să contrazică unele credinţe pe care le-am luat de bune până acum.

Cu scuzele de rigoare îmi permit şi o mică analogie... Dacă se spunea "ce a creat Dumnezeu, omul să nu desfacă", acum e mai mult "ce a creat omul, nici naiba nu desface"... Un pic comic, nu-i aşa? Însă reflectă destul de bine realitatea în care trăim...

Bine pentru bine, rău pentru rău

Într-o singură zi am trăit mai multe întâmplări negative decât în ultimul an. Această zi mi-a dovedit că pot ignora Legea Atracţiei şi pot să fac ce vreau eu, dar odată şi odată tot plătesc în mod inevitabil, corect şi echitabil pentru tot ceea ce întreprind. Bine pentru bine, rău pentru rău.
Am ignorat o perioadă Legea această în care chiar credeam cu ceva timp în urmă, dar nu intenţionat, ci din cauza noianului de activităţi care mi-au apărut în cale cu cerinţa expresă de a fi rezolvate.
Nu mi-am mai făcut timp să cuget şi să analizez lucrurile aşa cum obişnuiam mai demult.
A venit şi momentul plăţilor, şi s-au efectuat toate, rând pe rând…
Însă echivalentul moral al acestor plăţi este unul cel puţin surprinzător, chiar neaşteptat.
Am beneficiat de o lecţie foarte aprigă de viaţă într-un loc la fel de inedit. Mai precis, o lecţie despre cum să îţi trăieşti viaţa, într-un local, de la un bărbat cu o personalitate fascinantă.
Stăteam de vorbă cu bunul meu prieten, tovarăş, asociat şi frate, S. , despre necazurile acelei zile nefaste, despre schimbarea de atitudine pe care trebuie să mi-o asum şi pe care trebuie să o adopt pentru a ajunge la un grad mai mare de împăcare cu sinele, despre tragism şi despre alegeri în viaţă, când a intrat în vorbă cu noi un bărbat cu o înfăţişare plină de siguranţă şi de optimism vesel. Lecţia de viaţă pe care am învăţat-o din toate spusele lui tinde spre tiparul „Trăieşte-ţi viaţa !”. Probabil mă auzise tânguindu-mă şi lamentându-mă, poate de aceea mai tot timpul mi-a dedicat sfaturile care reieşeau din diversele relatări. Sfaturi care mi-au picat al naibii de bine, exact la ţanc…
Un om care nu a pierdut niciodată timpul, cu o optică foarte originală asupra diferenţelor dintre iubire şi sex, care consideră că mai bine trăieşti o viaţă scurtă şi condensată decât una lungă şi plictisitoare, care consideră că a gândi ca un învingător, a acţiona cu tupeu în orice situaţie reprezintă un câştig mult mai important pentru viaţa ta decât adoptarea oricărei alte atitudini.
Capul sus, umerii drepţi, privirea înainte.
Mai degrabă o viaţă scurtă şi condensată decât una lungă şi plictisitoare.
Acţionează, acţionează, acţionează. Nu sta şi aştepta, că după aia nici moartea nu mai vine să te ia, trăieşti cât Matusalem.
Fii cu gura mare, spune întotdeauna ce ai de spus, pe faţă, fără să îţi fie frică sau ruşine.
Gândeşte întotdeauna: „Bă, eu sunt cel mai tare, voi reuşi în tot ceea ce fac”.
Câteva dintre vorbele sale, pentru a-mi aminti mereu despre vorbele pe care nu le-am scris decât în mintea mea.
Eu am tras mai concluzia că nu folosesc la nimic concluziile, totul este să trăieşti cât mai mult în prezent, să trăieşti cât mai intens şi mai plăcut fiecare moment. Hedonism destul de pregnant… Plus că pentru a supravieţui şi mai ales pentru a reuşi trebuie să ai curajul de a ieşi în faţă, de a te impune prin orice mijloace şi de a controla într-un fel sau altul toate situaţiile din viaţa ta.
ŞI, senza parole, senza pudore, senza niente che ti puo allontanare dalla sua vita bella...

Trăieşte cu şi prin fericire!

Fă orice lucru care te determină să trăieşti din plin senzaţia fericirii şi sentimentul înălţării mai sus de sine!

Avem nevoie să investim eforturi în lucrurile şi faptele care ne înalţă, care ne fac mai buni, mai împăcaţi cu noi înşine, mai fericiţi.

Nu te teme de inedit, nu acţiona călăuzit de dogme, norme sau cutume! Fă tot ce trebuie pentru a creşte spiritual, chiar şi rugăciuni către Allah, sau dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni, strigă cât te ţin plămânii, dă-i telefon iubitei în plină noapte şi spune-i că o iubeşti, fumează o havană, sari cu paraşuta, fă-ţi un tatuaj, dacă îţi conferă o stare plăcută, imposibil de definit în cuvinte, te ajută să devii mai împăcat cu tine însuţi şi îţi creşte respectul de sine.

Cu alte cuvinte, exprimă adevărata ta personalitate, descătuşează-te de norme, reguli şi limite, atât timp cât acest lucru nu dăunează celor din jurul tău. Ţie în mod sigur nu are cum să îţi dăuneze!

Avem nu doar dreptul, ci şi datoria de a fi fericiţi. Acesta este modul prin care mulţumim vieţii pentru că am fost incluşi şi noi în ea, că avem minunata şansă de A FI aici şi de a ne manifesta aşa cum dorim. Nu există căi spre fericire şi împlinire personală. Fericirea e însăşi viaţa, care e alcătuită din toate acţiunile noastre. O viaţă plină de teamă, mânie, frustrare, pesimism e o viaţă RATATĂ. Nu aştepta să vină fericirea la tine, cheam-o prin orice faci, indiferent cât de non-conformiste sau nebuneşti sunt gesturile tale.

„Fii om, nu te teme, în veacul ce vine nu-i moarte, nici vreme!” (N. Crainic)

Prea multe informaţii?

Avem capacitatea de a acumula doar o mică părticică din imensa cultură a umanităţii, din colosala cantitate de informaţii care există în prezent şi care continuă să crească. Suntem sau ne credem limitaţi.

Este un fapt pe care îl conştientizează fiecare dintre noi. Ne-am resemnat oarecum cu acest lucru şi încercăm doar să acumulăm cât mai multe informaţii. Muzică, literatură, biologie, acupunctură, geologie, natură, sexologie, antreprenoriat, filatelie, simt că îmi ia creierul foc! Acumulăm informaţii necontenit. Însă întrebarea mea esenţială este: Oare nu ar fi mai bine să ne concentrăm asupra lucrurilor care CONTEAZĂ? Chiar toate informaţiile pe care ni le însuşim sunt folositoare pentru noi, ajutându-ne să trăim mai bine, să fim mai buni şi mai fericiţi, mai calmi şi mai iubitori? Să atingem succesul?

Societatea în care trăim ne împinge spre saturarea informaţională, ne oferă din toate câte un pic mai mult decât ne trebuie. Consider că efortul de a acumula numai informaţiile care contează pentru noi va da rezultate mult mai bune decât încercarea disperată de a înghiţi nu unul, ci o sută de elefanţi informaţionali, concepte nasoale şi greoaie pe care nici nu le înţelegem, nici nu le folosim. Câţi dintre noi vor fi nevoiţi să apeleze la cunoştinţele vaste şi mărunte dobândite în şcoală, în contextul în care nici cunoştinţele dobândite în facultate nu le utilizează?

Lumea e în continuă remodelare şi schimbare, avem oare TIMP de pierdut cu informaţii NEESENŢIALE? Oare nu e mai bine să acumulăm cunoştinţe despre noi înşine, despre cum putem fi mai buni, mai ambiţioşi, mai eficienţi, cum putem atinge succesul indiferent de domeniul în care activăm?

De fapt, ce zic eu… Oamenii de succes, deloc puţini la număr au un număr mai mare sau mai mic de idei şi direcţii de informare fixe. Pe acestea îşi bazează toate activităţile, toate informaţiile pe care le caută şi le reţin sunt cele care corespund ideilor şi direcţiilor stabilite. ÎNSĂ, aceşti oameni ştiu bine ce vor, îşi cunosc foarte bine propria persoană, ce vor, ce au, ce sunt. De aceea le este uşor să îşi îmbunătăţească viaţa, şi chiar să îi ajute şi pe alţii să depăşească problemele.

Exemple concludente sunt extrem de multe, eu voi da doar două: Napoleon Hill, Tony Robbins şi Peter Colwell. Mai mult sau mai puţin cunoscuţi în lume, aceşti oameni au descoperit metode de a trăi mai bine şi mai eficient, şi au făcut (ultimii doi FAC şi în prezent) eforturi de a îi învăţa şi pe alţii aceste metode.

Pe Napoleon Hill îl puteţi vedea aici, vorbind despre faptul că "orice poţi gândi, poţi şi înfăptui":

Apoi, discursul lui Anthony Robbins în cadrul conferinţei anuale T.E.D., despre motivaţie:

Peter Colwell nu e la fel de celebru ca şi primii doi, însă ideile sale sunt "aur" pentru motivaţie şi succes. Le puteţi găsi la www.petercolwell.com.

Alegeţi să acumulaţi informaţiile care vă fac viaţa mai bună, mai frumoasă, mai eficientă, mai plină de sens!

Hatikvah: Speranţă şi discriminare

As long as deep in the heart, / The soul of a Jew yearns, / And forward to the East / To Zion, an eye looks / Our hope will not be lost, / The hope of two thousand years, / To be a free nation in our land, / The land of Zion and Jerusalem.

-----

Melodia imnului Statului Israel se datorează lui Samuel Cohen, un evreu basarabean, iar textul a fost compus de Naftali Herz Imber (1856-1909), la Iaşi.

Hatikva, adică Speranţa. Imnul unei naţiuni care timp de două mii de ani a fost prigonită, fiind nevoită să trăiască permanent în teamă şi nesiguranţă. Dacă tinzi să nu fii de acord cu această afirmaţie, încearcă să te imaginezi ca fiind un refugiat, un veşnic imigrant care nu este acceptat de cei din jurul său, ci doar tolerat din motive strict economice.

Românii se regăsesc destul de bine în această definiţie, sunt ani buni de când fiecare dintre noi avem rude plecate la muncă în străinătate. Oricum, nu facem aici elogiul harnicilor muncitori români din străinătate. Nu, deoarece un român are oricând posibilitatea să se întoarcă în ţara căreia îi aparţine din punct de vedere spiritual. Cei mai mulţi aleg să nu facă acest lucru, tocmai pentru că au unde se întoarce.

Ce ar fi să vrei să te întorci dar să ştii că din punct de vedere spiritual aparţii unui pământ pe care nu ai voie să calci. Ce ai face atunci? Ai spera, ai crede neîncetat că acel pământ va fi odată şi odată al tău, indiferent de consecinţe, ai fi dispus să te sacrifici şi să îţi sacrifici familia pentru a dobândi acel pământ? Poate că da… Un an, doi, zece, cincizeci… Nu trăieşti cu secolele, din câte se ştie. Odată cu tine ar muri orice speranţă, orice revoluţie, orice sentiment, dacă nu vei reuşi să transmiţi şi succesorilor tăi acest sentiment arzător. Evreii au reuşit, timp de DOUĂ MII DE ANI să transmită din generaţie în generaţie speranţa că vor redobândi Israelul.

Acest articol apare datorită faptului că încă mai persistă antisemitismul, mai ales la noi. Întrebarea mea este: de ce? De ce să urâm evreii?

Pentru că ni s-a năzărit nouă că „evreii controlează lumea şi ne iau banii”? Nimic mai neadevărat, evreii care ne jefuiesc nu sunt cu nimic deosebiţi faţă de catolicii sau musulmanii care fac acelaşi lucru.

Pentru că „Israelul e al arabilor, piară evreii”? Nu ştiu de ce ne-ar păsa nouă de acest lucru! Nu avem cumva grijile şi problemele noastre? NU E TREABA NOASTRĂ, a românilor.

Pentru că „bine au făcut naziştii că i-au exterminat”? Nazismul datorat inculturii e o greţoşenie. Cei pe care i-am auzit afirmând acest lucru habar nu au să definească nazismul.

Am auzit îngrijorător de des aceste afirmaţii, din partea diverşilor cunoscuţi ai mei. Şi problema este că principalul motiv pentru aceste afirmaţii îl reprezintă incultura, necunoaşterea istoriei. Unii au impresia că Holocaustul a fost o glumă. „Ei, dă-i naibii, iarăşi învăţăm la şcoală despre Holocaust?!” Păi da, pentru că unii dintre noi au nevoie să li se repete de vreo zece ori pentru a pricepe.

Se fac eforturi pentru reabilitarea imaginii evreilor şi pentru cunoaşterea adevărului istoric. Multe filme artistice ilustrează drama evreilor din timpul Holocaustului bazându-se pe fapte istorice dovedite: La vita e bella, Pianistul, Lista lui Schindler şi exemplele pot continua. S-au scris cărţi peste cărţi. Pagini web despre Holocaust au fost premiate la concursuri internaţionale de profil. Însă unii consideră aceste eforturi nişte metode de sensibilizare a oamenilor, pentru a fi mai uşor subjugaţi de „evreii nemernici”, pentru a accepta dominaţia „jidanilor”. Multe sunt cauzele acestor prejudecăţi, dar unul pe care îl bănuiesc eu este invidia. Invidia că evreul, în general, e descurcăreţ şi ştie să câştige bani. Păi da, nevoia l-a învăţat. Iar revin la exemplul nepotrivit al românilor care muncesc în străinătate (pe cei care fură îi excludem…). Nu cumva încearcă şi ei să se descurce cum pot, făcând de toate, pentru a câştiga mai mulţi bani? Şi nu e minciună că românii se pricep foarte bine să câştige bani în străinătate, pentru că sunt dispuşi să facă orice. Studiază cât de puţin succesul financiar al evreilor şi concluziile pe care le vei trage te vor uimi.

Articolul acesta este adresat şi creştinilor pioşi care consideră că evreii sunt nişte netrebnici pentru că l-au răstignit pe Hristos Domnul Dumnezeul nostru, în zilele lui Ponţiu Pilat. Creştinilor pioşi şi cucernici, în zilele lui Ponţiu Pilat înseamnă că acum două mii de ani şi ceva, are rost să vă mai agitaţi în prezent? Plus că nu câteva milioane de evrei l-au răstignit, ci o mână de oameni. E o discriminare hulirea evreilor din motive "pur creştineşti", la fel ca şi în cazul evreilor care conduc lumea. DECI nu toţi, ci o mână de oameni… De ce oare ignoranţa şi incultura au o atât de mare influenţă asupra noastră? Sau unii cred că pot sta comod într-un fotoliu şi critica pe evrei, în contextul în care nicio clipă în viaţa lor nu au fost prigoniţi pentru credinţă, ameninţaţi cu moartea doar pentru că s-au născut sub o anume stea?

În încheiere, pentru că destul am lungit vorba, îţi recomand măcar să vizionezi filmele de mai sus şi să îmi spui ce crezi despre ele. Lecturile şi studiile de caz nu sunt agreate de oricine. Însă poţi „pierde” şapte ore pentru a vedea cele trei filme.

Dacă am supărat prin tonul acestui articol, mii de scuze, însă taclalele pe această temă trebuie să înceteze, lăsând loc unor discuţii elevate şi documentate. Antisemiţii să spună că evreii sunt nemernici doar atunci când au dovezi istorice clare şi la obiect.

Sentiment religios vs. "Înviere"

... continuarea precedentului articol.

Anul acesta nu am mai mers la Înviere, m-am hotărât să rup şirul neîntrerupt al Învierilor de până acum. De ce? De data aceasta să luăm în calcul argumente de ordin moral şi spiritual. Întâi de toate, pentru că NU MAI SIMT. Nu mai simt că a merge la Biserică în noaptea de Paşti mă face mai bun, mai credincios. Nu are nici un efect o lumânare aprinsă şi o predică interminabilă a Mitropolitului / Patriarhului.

Problema este că noi căutăm soluţii în ritualuri de lemn, în dogme prăfuite, în cuvinte răsunătoare, în loc să săpăm adânc în sinele nostru, în profunzimile sufletului. Şi nu este vorba numai despre mine, ci despre cohortele de oameni mecanizaţi şi nepăsători care vin să asiste la un ritual. În nici un caz nu asistă la comemorarea unui eveniment real, petrecut cu zeci de secole în urmă, eveniment care până în ziua de astăzi are puterea de a schimba lumea? Nu cred, luând în considerare comportamentul lor, detaliat în articolul precedent. Învierea cu aer de şezătoare nu răspunde la nicio problemă morală sau sufletească, e doar un prilej de clacă. Extrem de puţini sunt cei care simt cu adevărat spiritul sărbătorilor pascale.

Adevărul este că religia este un subiect foarte vast, care merită discutat în amănunt în special pentru combaterea dogmelor nocive. Principala greşeală a celor care se complac în dogme este că aşteaptă să le pice în braţe fericirea. Stăruie în ritualuri şi gesturi „religioase” sperând că prin ele se vor mântui. „Posteşte, dă prescuri şi bani Bisericii, pupă haina popei, fă patruzeci de metanii, mergi la Înviere şi bate-te ca să îţi aprinzi lumânarea, şi ai să ajungi în Rai !” Asta pare a fi deviza lor. În timp ce păcatele curg gârlă, iar credinţa e un soi de răzătoare-minune vândută prin teleshopping. Te razi cu ea de orice griji şi mustrări de conştiinţă!

Soluţia pe care o aplic eu, în nici un caz cea mai bună, este să îmi accept păcatele, să îmi dau seama de efectele faptelor mele. Încetez a mai căuta fericirea în religie, în mituri fără sens. Raiul şi Iadul se află în noi şi acceptarea acestui fapt ne va ajuta să ne apropiem mai bine de acea stare numită deseori „mântuire”. Probabil că adevărata frumuseţe nu se află în lucruri extraordinare, miraculoase, fabuloase, incredibile, ci în propriile noastre suflete.

Am renegat în mare măsură religia, ajungând să cred într-un Dumnezeu cosmic, natural, sublim, prezent în tot ceea ce există şi este frumos pe lumea asta. Cu toate acestea, sunt de acord cu vorbele unui ilustru anonim: „Să-l acceptăm pe Dumnezeu în noi. Căci dacă vom crede că e sus, drumul până la El ni se va părea, poate, prea lung.”

În concluzie, Învierea de dragul lumânărilor şi cântecelelor piţigăiate este un eveniment tare social şi uman. Îmi cer scuze că nu îl văd pe Dumnezeu în această manifestare…

"Învierea" mea

Anul acesta nu am mai mers la Înviere, m-am hotărât să rup şirul neîntrerupt al Învierilor de până acum. De ce? Pentru că m-am săturat de „umanismul” acestui eveniment. În toţi anii am observat aceleaşi lucruri: oameni care se îmbulzesc să îşi aprindă lumânările de la cea a preotului, netoţi care transformă lumânările în torţe cu flacără olimpică, lucruri care iau foc din pricina torţelor, scandaluri iscate din cauza lucrurilor care au ars, copii mici care urlă în braţele părinţilor deoarece sunt speriaţi şi obosiţi, predicile interminabile şi seci ale preoţilor, care îmi omoară şi slaba simţire religioasă ce o căpătasem de la lumânare. Mai nou, am beneficiat şi de telefoane mobile care sună exact când se cântă „Hristos a înviat” (nu ar fi aşa de rău dacă soneria nu ar fi un hit de Guţă et comp.), fătuci cu fuste mini şi bluze decoltate care îmi distrag al naibii de tare atenţia (recunosc, e vina mea, dar totuşi e… decolteul lor) şi lista poate continua inutil de mult. Aaaa, şi cum eram să uit de babele isterice care împart blesteme în jurul lor?!

Cred că aţi recunoscut câteva elemente familiare şi vouă…

După ce fugim de la Înviere, urmează valurile de înjurături: „Morţii mă-sii, iar s-a stins lumânarea!”, „Băi Gogule, ce naiba, eşti prost! Nu poţi nici să ţii o lumânare aprinsă până acasă?!”, „Băi să-mi bag, m-a chiorât lumina!”, „Aaah! În (…mi-e ruşine să reproduc), iar m-am fript!”. Scuze pentru limbajul „neaoş”, însă din păcate doar numele Gogu e modificat faţă de replicile reale, restul sunt citate din impresiile pascale ale trecătorilor, în noaptea Învierii, după slujbă.

În concluzie, anul acesta am stat acasă şi am urmărit Învierea la televizor, comod şi fără nervi, şi pot spune că a fost o experienţă mai religioasă decât participarea efectivă. Apoi am devenit iar creştin adevărat şi am mâncat cozonac, ouă roşii şi friptură de miel, iar acum sufăr de o creştinească indigestie combinată cu insomnie. Paşte Fericit!

P.S. Totuşi doresc să urez tuturor sărbători pascale cât mai frumoase, liniştite şi fericite, putem fi măcar buni, înţelegători şi veseli, dacă nu simţim credinţă adevărată.

O continuare în următorul articol.

Cuvinte ale unor mari oameni

... mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

M-am gândit să fac lucrurile mai interesante, aşadar adaug acum şi o înregistrare audio a citatelor, pentru cei care nu au timp să citească pagini întregi de texte. Această înregistrare se recomandă a fi ascultată în fiecare zi. Rezultatele îl vor surprinde chiar şi pe cel mai pesimist dintre noi.

- Este în puterea ta. Indiferent de cât de greu va fi, vei reuşi.
- Orice are un început. De fapt, chiar şi tu ai un început. Începe cu începutul.
- Lumea te va pune de la bun început într-un tipar. Şi tot lumea iţi va spune cum să trăieşti. Ieşi din cutie!
- Ţi-e teamă că nu ştii ce se află dincolo de pădure? Te animă însă curiozitatea ? Îndrăzneşte!
- Chiar dacă poţi simţi nesiguranţa, aminteşte-ţi că te animă curiozitatea. Toate călătoriile de 1000 de km încep cu primul pas. Dă-i drumul!
- Nu-ţi vine să crezi ce găseşti deja în drumul tău? Nici n-ai început bine. Ai răbdare să vezi ce urmează. Curaj! Continuă!
- Unele surprize vor fi plăcute. Altele vor fi şanse de a învăţa ceva nou. Viaţa îţi va oferi o mulţime de surprize. Explorează necunoscutul!
- Drumul este lung şi plin de mister. Realitatea este mai ciudată decât filmul. Viaţa nu este o potecă pavată cu petale de trandafiri. Ai grijă la ţepi!
- Unii oameni sunt aşa de preocupaţi să nu piardă ceva, încât toată viaţa au grijă să nu aibă ce să piardă!
- Cioc, cioc! - Cine e acolo? - Oportunitatea! - Nu se poate să fie ea! Oportunitatea bate o singură dată la uşă!
- " Cele mai multe obstacole s-ar topi în faţa noastră dacă, în loc să ne intimidăm în faţa lor, ne-am hotărî să trecem cu îndrăzneală prin ele. " Orison Swett Marden
- " Soarta e o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea. " Lucian Blaga
- " Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită. " Grigore Moisil
Nu munci atât de mult, că nu mai rămâne timp ca să câştigi bani. - proverb evreiesc
- " Schimbându-şi atitudinea minţii, omul îşi poate schimba viaţa. " William James
- " Dacă nu rişti ceva, pierzi mult mai mult. " Erica Jong
- " Cea mai mare greşeală este să nu faci nimic pentru că poţi doar puţin. " Gilbert Langlois
- " Totul se întâmplă prea târziu pentru cel care doar aşteaptă. " Elbert Hubbard
- " Începuturile tuturor lucrurilor sunt mici. " Cicero
- " Învingătorii nu renunţă, iar cei care renunţă nu ajung învingători. " Aristotel
- " Cu toţii trebuie să ne preocupăm de viitor, deoarece ne vom petrece restul vieţii în el. " Charles F. Kettering
- " Cine se teme de pierderi, nu are profit. " Jean de La Fontaine
- " Dacă nu gândeşti la viitor, nu poţi să-l ai. " John Galsworthy
- " Omul înţelept nu-şi calculează şansele. El îşi fixează ţelul şi apoi îl atinge." Lao Tse
- " Multe s-ar putea schimba în bine dacă am dori cu adevărat. " Francisco de Quevedo
- " În viaţă, dacă nu te mulţumeşti cu puţin, de regulă primeşti mai mult. " William Somerset Maugham
- " Există o singură formă de succes: a trăi exact aşa cum doreşti. " Cristopher Morley
- " Dificultăţile sunt mai uşor de învins decât îndoiala. " Isaac Newton
- " Omul care acţionează suferă mai puţin decât cel care aşteaptă. " Thomas Stearn Eliot
- " Scopul oricărei afaceri este să creeze şi să multiplice clienţii. " Theodore Levitt
- " Este de o mie de ori mai bine să fii optimist şi să te înşeli, decât să fii pesimist şi să ai dreptate. " Jack Penn
- " Celui ce ştie să aştepte, timpul îi deschide porţile. " - proverb chinez
- " Pentru orice realizare primul pas este curajul. " – Goethe
- " Caracterul consta în tăria hotărârii cu care cineva vrea să facă ceva şi pune acel ceva în execuţie. " Immanuel Kant
- " Când nu ştim ce pierdem, ni se pare că suntem mai deştepţi. " Adrian Trască
- " Prima condiţie a victoriei este sacrificiul. " J. Galsworthy
- " Răbdarea este puterea celui fără putere. " - proverb arab
- " Curajul este vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie, a unui scop. " Rene Quiton
- " Posibilul întreabă Imposibilul : - Unde stai? Imposibilul răspunde: - In visurile slăbănogilor. " Rabindranath Tagore
- " Cine se îndoieşte de victorie pierde sigur. " Lao Tse
- " Simplitatea este cea mai sofisticată chestie. " Leonardo Da Vinci
- " Norocul surâde numai omului care-şi face singur norocul. " Louis Pasteur
- " Cine nu vrea când poate, nu mai poate când vrea. " Luigi Pirandello
- " Succesul este un paşaport valabil oriunde. " Claude Lelouch
- " Consecinţele şi hotărârile se macină dacă le cântăreşti prea mult. " Liviu Rebreanu
- " Dacă poţi merge, de ce să te târăşti? " Nicolae Iorga
- " Ceea ce-ţi trebuie vei găsi în ceea ce ai. " Confucius
- " Norocul te ajută uneori, munca întotdeauna. " Rene Char
Dacă nu ai vizitat două pieţe, nu ştii care este cea mai bună.
- " Luptă pentru aspiraţiile tale şi le vei atinge. " Richard Bach
- " Mulţi trăiesc viaţa, puţini însă o pricep. " Goethe
- " Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una. Restul e foarte uşor. " Nicolae Iorga
- " Nu ţi se dă niciodată o dorinţă fără să ţi se dea şi puterea de a o duce la îndeplinire. Totuşi, va trebui să munceşti pentru asta. " Richard Bach
Important nu este unde eşti, ci spre ce cale te îndrepţi. " Oliver W. Holmes
- " În lumea asta nu ceea ce câştigăm ne îmbogăţeşte, ci ceea la ce renunţăm. " Henry Ward Beecher
- " Calea spre succes este să-ţi impui mereu un standard mai înalt decât iţi impun alţii. " Henry Ward Beecher
- " Nimic nu este bun sau rău prin natura sa, ci această distincţie este stabilită de părerile oamenilor. " Arthur Schopenhauer
- " Succesul nu este rezultatul unei arderi spontane. Trebuie să arzi cu adevărat pentru el. " Reggie Leach
- " Un minut de succes poate şterge ani de nereuşite. " Robert Browning
- " Curajul nu este absenţa fricii, este mai degrabă înţelegerea că altceva este mai important decât frica. " Ambrose Redmoon
- " Omul nu e nimic altceva decât ceea ce face din el. " Jean-Paul Sartre
- " Cine este de neînvins fără resemnare şi cine e sigur de izbândă fără răbdare? " Selma Lagerlof
- " Omul nu mai e acelaşi după ce descoperă ceva. " Marin Preda
- " Fericirea sau nefericirea oamenilor este în mare parte opera lor. " John Locke
- " Cel mai practic lucru este o bună teorie. " Niels Bohr
- " Săracul n-are soare, nici zile de sărbătoare, numai zile lucrătoare. " - vorbă din popor
- " Dacă un om iţi spune că el a devenit bogat prin muncă, întreabă-l: Munca cui? " Don Marquis
- " Ceea ce dobândim în planul interior va transforma realitatea noastră exterioară. " Plutarh
- " Cel mai fericit om este acela care face fericiţi un număr cât mai mare de oameni. " Lev Tolstoi
- " Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta. " Mircea Eliade
- " Adevărul nu-l vedem decât cu sufletul. Esenţialul scapă privirii. " Antoine de Saint-Exupery
- " Cine merge încet, merge sănătos, cine merge sănătos, merge departe. " - proverb italian
- " Pentru a realiza lucruri mari trebuie să şi visăm, nu numai să facem; trebuie să şi credem, nu numai să plănuim. " Anatole France
- " Nu greşim decât prin ceea ce am lăsat să fie slab în sufletul nostru. " Honore de Balzac
- " Fiecare este arhitectul propriului viitor. " Appius Claudius
- " Să crezi numai în visele care te fac fericit. " Destouches
- " Negustorul laş nu pierde, dar nici nu câştigă. " - proverb arab
- " Viaţa este suma tuturor alegerilor tale. " Albert Camus
- " Este greu să spui ce e imposibil, deoarece visul de ieri este speranţa de azi şi realitatea de mâine. " Robert H. Goddard
- " Nu zăbovi să te încumeţi, atunci când mulţimea cutreieră nehotărâtă; este în stare să facă totul omul nobil, care înţelege şi apucă iute. " Goethe
- " Niciodată nu voi refuza să fac ceea ce pot face. " Edward Everett
- " Nu regret nimic din ce-am făcut în viaţă. În schimb, regret tot ce n-am făcut. " Tudor Muşatescu
- " Cât timp năzuieşte sau se străduieşte, omul rătăceşte, dar în ciuda rătăcirii sale, în inima lui el ştie mereu care este drumul cel drept. " Goethe
- " Pentru aceia care se cred capabili să învingă, victoria este asigurată. " Ralph Waldo Emerson

Fericirea aşa cum nu o ştiai

Fericirea este ceea ce unge rotiţele vieţii. Este, de asemenea, ceea ce deschide porţile, îndeamnă trupele să mărşăluiască, controlează elementele, face ca soarele să răsară, aliniază stelele, iţi face inima să bată, vindecă durerile şi rănile, întoarce pagina, atrage noi prieteni, atrage iubirea adevărată, cheamă acţiunea, învârteşte bagheta fermecată, uneşte punctele, iţi hrăneşte mintea, iţi eliberează sufletul, stăpâneşte lumea şi menţine viu interesul... Da, atât de uşor de uitat...

Gândurile se materializează!

Cum mai bârfeşte românul sau Despre zvonuri

Am descoperit o nouă reţea socială nou formată, TopZvon, care se bazează pe ceea ce iubeşte mai mult şi mai mult românul: bârfa. Cine nu a vorbit de bine sau de rău pe cineva, măcar odată în viaţa lui? Cine nu a comentat vreun aspect referitor la o anumită persoană atunci când persoana în cauză nu era de faţă? Bârfele fac parte din viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, fie că vrem, fie că nu... Dacă nu bârfim, în mod sigur se găseşte cineva să ne critice pentru acest lucru.

Zvonurile sunt tot un soi de bârfă, care izvorăşte din dorinţa noastră de a afla informaţii despre persoanele din jurul nostru, informaţii cât mai neobişnuite, cât mai "picante".

Până la urmă, de ce să nu valorificăm acest "tezaur" naţional, de ce să nu transformăm bârfele şi zvonurile în pretexte pentru socializare, în loc să citim reviste de scandal care deformează intenţionat realitatea? Haideţi să bârfim cu spor!

Domeniul motivaţional - nebunie sau revoluţie?

Azi am de gând să vă vorbesc despre nişte nebuni… Despre nişte tineri care îşi neagă rădăcinile şi proclamă ca valori supremă libertatea şi munca. Dispuşi să renunţe la multe lucruri, să facă multe sacrificii, să se dedice total idealurilor pe care şi le-au stabilit. Rupţi de dogme, idei învechite, îşi ard constant podurile ce duc către trecut, hotărâţi să privească doar înainte, indiferent de consecinţe.

Siguri pe sine, ei nu visează la averi fabuloase, la mărire şi faimă, ci îşi construiesc planuri de acumulare a averilor şi de dobândire a succesului. Pentru ei, a munci pentru cineva înseamnă a fi salahor; sumele cu multe zerouri nu îi impresionează, deoarece în orice clipă constată că pot adăuga încă o cifră la marile numere. Trăiesc doar după legile sociale absolut necesare şi obligatorii, ignorând alte legi pe care nu sunt obligaţi să le respecte. Adevăratele legi care le conduc vieţile sunt Legea Atracţiei, Legea Numerelor Mari, Legea Autosugestiei. Consideră că şi Raiul, şi Iadul, se află în om şi că numai de noi depinde succesul sau eşecul personal.

Educaţia oferită de şcoală este doar o corvoadă pentru ei, deoarece consideră că au descoperit metode de educare mult mai eficiente. Ei cred cu adevărat că pot fi mai buni, mai puternici, mai fericiţi, mai bogaţi, mai sănătoşi urmând principiile marilor oameni de succes care au trăit vreodată pe acest pământ.

Au desfiinţat graniţe personale, proclamând libertatea spiritului şi a minţii. Au rupt bariere morale şi comportamentale. Şi-au sfărâmat vechi principii şi reguli de viaţă, au abandonat credinţe care sunt general considerate esenţiale pentru dezvoltarea spiritului uman. Au călcat în picioare propriul lor viitor sigur şi liniştit, optând pentru un viitor incert şi plin de riscuri pe care se simt pregătiţi să şi le asume.

Au reformulat pentru ei înşişi definiţiile clasice ale fericirii, iubirii, credinţei, respectului, cinstei, muncii, sincerităţii, prin vorbele celebre ale unor oameni ca Andrew Carnegie, Henry Ford, Dale Carnegie, Napoleon Hill, Og Mandino, Stephen Covey, Robert Kiyosaki, luând ca exemplu sute de oameni care au schimbat faţa pământului prin creaţia lor. Respectă enorm de mult oamenii de succes şi critică aspru defectele umane, începând cu ei înşişi. Luptă nu împotriva eşecului, ci pentru succes.

Unii sunt dispuşi să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile în viaţă, însă ei ştiu foarte bine că singurul cadavru pe care vor fi vreodată dispuşi să calce este cel al propriei lor persoane; aceşti nebuni ştiu foarte bine că succesul presupune tot ceea ce poate fi mai bun şi mai frumos în lume. Ei îşi doresc să fie schimbarea, nu doar să schimbe lumea, şi încep întâi şi întâi prin a se schimba pe ei înşişi.

Transfiguraţi, aceşti oameni pe care poate îi vedeţi zilnic, sunt dincolo de ceea ce voi consideraţi că este normal. Nu e normal ca un om să se ridice deasupra propriei sale condiţii, să se declare propriul său stăpân şi să declare că vrea să schimbe lumea! Nu e normal, nu e moral, nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos, nu, nu, nu !!! Acestor nebuni trebuie că le lipseşte ceva. Şi ştiţi ce? TEAMA. Da, le lipseşte teama, instinctul de autoconservare care lâncezeşte dintotdeauna în om. Sunt dispuşi să atingă succesul sau să moară încercând. Pentru că aceşti dezaxaţi sunt hotărâţi să îşi creeze propria fericire, a lor şi numai a lor. Însă fericirea lor personală îşi are rădăcinile în fericirea altora. Vor să fie fericiţi ajutându-i pe alţii să devină fericiţi. Cum pot ei să ajute pe alţii, când nici să vadă realitatea nu au habar?! Ei bine, dacă tot e să semănăm nesiguranţă, sunteţi siguri că vedeţi realitatea? Sau vedeţi toate problemele realităţii? Orbi să fie, şi ei pot vedea mult mai bine realitatea, deoarece îşi canalizează energia spre interior, acumulând rezerve colosale, nu o risipesc înspre exterior.

Într-adevăr, nebunii riscă, se sacrifică, tânjesc după idealuri pe care nimeni încă nu le vede, în afară de ei. Şi nimeni în afară de ei nu le va putea vedea vreodată, deoarece, atunci când idealurile acestor nebuni se vor materializa în succese fulminante, în averi colosale, toţi îi vor admira şi îi vor iubi sau îi vor blama şi îi vor denigra, neîntrebându-se deloc asupra procesului care a dus la aceste rezultate. Unii îi vor numi „iluştri oameni de succes”, alţii îi vor numi „posedaţi şi închinători ai Satanei”, destui îi vor considera „mână în mână cu netrebnicii care fură pâinea de la gura oamenilor”, câţiva îi vor drept exemplu al succesului şi fericirii pe care le aduce cu sine Dragostea Divină, în timp ce nebunii au jurat să trăiască chiar şi fără iubire, dacă circumstanţele de sacrificiu cer aşa ceva. Însă nimeni nu îi va înţelege. Oricine poate afla secrete, dar foarte puţini sunt capabili să le înţeleagă, şi aproape nimeni nu poate trăi cu nesiguranţa pe care o insuflă acestea.

Toate aceste fragmente alcătuiesc marele domeniu al conceptelor motivaţionale de dezvoltare personală şi profesională, foarte la modă, ce-i drept… NU PLEDEZ NICIDECUM ÎN CONTRA ACESTUIA, dimpotrivă, subliniez faptul că domeniul motivaţional tinde tocmai spre schimbarea fiinţei umane, spre redefinirea ei în lumina unor noi concepte universale. Nu e deloc uşor să trăieşti condus de aceste principii care contravin în mare parte vechilor definiţii ale valorilor umane. Nu merge să adopţi „oleacă” aceste principii, doar cât să ieşi dintr-o stare existenţială nasoală sau să le încerci de dragul diversităţii. Nu merge.

Nu e nimic nou, însă abordarea principiilor de viaţă este într-adevăr revoluţionară prin prisma educaţiei motivaţionale. Nicidecum acest lucru nu creează anarhie, nicidecum nu este negativ. Însă oare ce societate se va lăsa modelată în întregime de aceste concepte? Şi, mai ales, când?

***

Domeniul motivaţional, menţionat în acest articol, se cere a fi perceput ca totalitatea ideilor despre dezvoltarea personală şi profesională a omului, idei materializate în scrieri, înregistrări audio şi video ale oamenilor consideraţi în mod unanim "de succes".

Despre respectul de sine

L-am întâlnit pe bătrânul pictor Haka într-un cadru care îmi aduce aminte de romanul Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway. Un ilustru anonim care vindea picturi în miniatură, stând pe o bancă, în faţa mării. Poate că şi locul a făcut ca sentimentul respectului să ia amploare în sufletul meu.

Mi-a făcut semn să mă apropii de el şi m-a întrebat dacă vreau să cumpăr o pictură. „Îi pui o ramă şi să vezi ce frumos o să arate. Foarte ieftin, mai ales că am folosit şi materiale de calitate”, mi-a spus el, încercând să mă convingă să cumpăr. Am acceptat, cu gândul că îi fac o favoare. Înfăţişarea sa trăda o sărăcie lucie şi la prima vedere mi-a inspirat milă. Însă faptul care mi-a schimbat total părerea despre el şi, mai târziu, concepţia despre viaţă, a fost inspiraţia de a-l întreba câţi ani are. „Optzeci şi cinci”, mi-a răspuns foarte senin. M-am declarat impresionat de vârsta sa respectabilă. Şi răspunsul său simplu, direct, m-a convins pe deplin de incorectitudinea concepţiei despre acel om: „Decât să cerşesc, prefer să pictez un tablouaş, deşi aş câştiga mult mai bine stând cu mâna întinsă. Dar niciodată nu mi-a plăcut să depind de alţii. Cât am fost în putere, m-am descurcat singur. Acum de ce aş face altfel?”. Ne-am urat reciproc multă sănătate - el mi-a urat o viaţă îndelungată şi fericită - şi am plecat de lângă el profund impresionat, cu sentimentul că am cunoscut un mare om. Mare nu prin măreţia faptelor sale, nu prin talentul artistic incontestabil, ci prin simplitatea concepţiei sale despre viaţă.

După un timp, amintindu-mi această întâmplare, am constatat că integritatea morală a bătrânului, decizia sa de a face faţă în mod onorabil şi frumos greutăţilor vieţii şi vârstei, constituie cel mai elocvent exemplu al respectului de sine. Însă importanţa acestei povestiri constă în faptul că, prin ceea ce mi-a spus, Haka m-a motivat să îmi dezvolt şi eu respectul de sine, să îmi dau seama cât de important este să respecţi şi să fii respectat.

De atunci, am avut de multe ori prilejul să constat că respectul nu depinde de starea socială a unui om, deoarece am întâlnit şi persoane situate în vârful ierarhiei sociale, care nu puneau deloc preţ pe această valoare.

Acel pictor bătrân reprezintă pentru mine întruparea respectului şi motivul pentru care am luat o decizie foarte importantă în viaţa mea.

Poate că eu percep mai sensibil fenomenul, însă se merită vorbit despre respect şi despre locul pe care acesta îl ocupă în societatea noastră, unde în fiecare zi, fiecare are de înjurat sau de scuipat cel puţin două persoane (am optat pentru un minim absolut sperând că există şi persoane pentru care această cifră să reprezinte maximul "relativ", că "absolut" nu se poate...) .

Pe de altă parte, consider că respectul de sine al românului de rând, cel mai des întâlnit caracter, este foarte scăzut, deficitar, şi asta se datorează în primul rând nivelului de trai foarte scăzut. Multe probleme sunt, dar oare soluţii se pot găsi, în afară de bomba atomică, de emigrare, de minunea creşterii nivelului de trai, de împuşcarea conducătorilor, soluţii mai puţin "româneşti"?

Nu accept add de la gay, lesbi şi sexuali !

Băi, cum naiba?! Am dat astăzi peste un site de tipul comunitate online, în cadrul căruia îţi faci un cont care conţine o fotografie, o scurtă descriere şi id-ul de Yahoo Messenger.

Nimic interesant până aici, însă unele conturi m-au şocat, iar vreo două m-au oripilat… M-am uitat la vreo 300 de conturi de fete, multe minore, dar mi-au atras atenţia cele cu vârsta mai mică de 13-14 ani. Nu o să insist asupra subiectului, fiindcă îmi cam produce greaţă, dar am întâlnit multe descrieri ale acestor fete sub-minore, în care acestea se descriau ca fiind “sexy”… Haideţi să fim serioşi, cât de sexy poate fi o fetiţă căreia nici sânii nu i-au crescut cum trebuie ?! Dar mai gravă este pervertirea psihică. Alta zice că îi plac băieţii „jmecheri”, şi are 12 ani. Alta descrie categorii de băieţi: cei cu care a fost, cei care au părăsit-o, cei pe care i-a părăsit ea, şi vizitatorii profilului…

Gluma-i glumă, dar ar trebui să privim cu mai multă seriozitate acest subiect, au început copilele de 12-13 ani să ajungă bagaboante, şi ştiţi prea bine că nu exagerez. Oricum, “capo di tuti capi” a fost o puştoaică de 10 ani care scrie în descrierea ei că nu acceptă ”add de la gay, lesbi şi sexuali” ! Precoce, precoce, dar nici chiar în halul acesta! Nu zic că ar trebui la vârsta ei să se joace cu păpuşi, nici nu cred în aşa ceva, sunt de formaţie freudiană, consider că instinctele sexuale se nasc odată cu naşterea individului, dar exemplul de mai sus ilustrează o pervertire şi o dezinformare crasă.

Trag un mare semnal de alarmă, copiii ăştia sunt carne de tun pentru persoanele răuvoitoare. Ne mai mirăm de ce vârsta primului contact sexual a scăzut dramatic, de ce maternităţile sunt pline de mame minore, de ce un număr atât de mare de copii sunt agresaţi verbal, fizic, sexual şi nu numai… Păi cum dracu’, dacă părinţii le dau acces liber la Internet copiilor lor, dacă sistemele de protecţie împotriva pornografiei sunt total neglijate iar copiii nu sunt deloc supravegheaţi, dacă mass-media varsă zilnic tone de pornografie şi violenţă. Şi nu îmi bat gura degeaba, am citit şi comentariile la profiluri, şi ilustrează exact ideea mea, comentarii de genul „Păpuşă, îmi placi, ce-ar fi să îmi dai add la … şi să ne cunoaştem mai bine?”. Şi nenorocitul, major şi cu drepturi depline, se adresează unei minore care va avea buletin peste 2-3 ani…

Cazuri cutremurătoare de copii violaţi, ucişi mai trezesc oleacă la realitate societatea asta haotică, şi atunci toate vorbele de blamare cad asupra agresorului. Într-adevăr, nu există circumstanţe atenuante pentru asemenea brute, însă la fel de vinovaţi sunt părinţii, educatorii şi alte persoane implicate în dezvoltarea fetelor.

Nu sunt împotriva relaţiei de iubire (asta excluzând prin definiţie relaţiile sexuale!) dintre un băiat şi o fată de vârste apropiate, când amândoi au sub 14 ani; aceste relaţii sunt benefice pentru dezvoltarea celor doi copii. Însă când o fată de 12-13 ani este abordată de un individ care are peste 20 de ani, nu mi se pare deloc benefic pentru nici una din părţile implicate.

E de înţeles că dezvoltarea copiilor care trec de vârsta de 14 ani e mai greu de controlat, dar nici măcar până la 14 nu pot fi controlaţi, struniţi, temperaţi?

Subiectul rămâne deschis şi vă rog să faceţi comentarii cât mai avizate şi cât mai sincere în legătură cu acest subiect „fierbinte” al României anului 2008.

Femeilor din viaţa mea

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat pe ce drum să merg şi pe ce drum să nu o iau,
A căror forţă şi compasiune au fost flacăra vie care m-a îndemnat să merg
mai departe,
A căror slăbiciune şi ignoranţă mi-au întunecat poteca şi m-au încurajat s-o iau pe alt drum.

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat cum să trăiesc şi cum să nu trăiesc,
A căror delicateţe, succes şi recunoştinţă m-au înălţat la sentimentul plenar al capitulării în faţa lui Dumnezeu,
A căror invidie, sarcasm şi daruri irosite m-au avertizat împotriva
deşertăciunii îndărătniciei.

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat cine sunt şi cine nu sunt,
A căror dragoste, încurajare şi încredere m-au susţinut cu duioşie
şi m-au îndemnat cu blândeţe,
Al căror blam, dezamăgire şi neîncredere m-au împins spre hotărâri mai bune.

Femeilor din viaţa mea
Care m-au învăţat ce e iubirea atât prin lumină cât şi prin întuneric.

Acestor femei le spun
fiţi binecuvântate
şi
vă mulţumesc din adâncul sufletului meu,
căci m-am vindecat şi m-am eliberat datorită bucuriei şi sacrificiului vostru.

Remember: Poetul - mântuitorul cuvintelor

Poetul este rodul iubirii dintre un înger şi o harfă. El recreează din cuvinte tot necuprinsul, asemeni lui Dumnezeu. Singur îşi naşte steaua şi o suie în nemărginitul spaţiu vid, înrudindu-se cu lumina de dincolo de cer. Aceste lucruri explică de ce este poetul mai înrudit cu cerul, cu Divinitatea decât cu pământul. Pe pământ aurul cuvintelor sale ar fi pângărit de arama sunătoare a cuvintelor prozaicei vieţi.

De altfel, de ce ar mai vrea să fie înrudit cu efemeritatea? În lumea lui de cuvinte este unic stăpân, pe când în lumea noastră e o simplă fiinţă ca oricare alta.

Având atâtea caractere divine, el nu este doar un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al lor.

Cuvintele - în vorbirea de toate zilele - se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa da a produce o senzaţie; îl reînnoieşte şi reîmprospătează capacitatea cuvântului de a trezi din amorţeală. Recreate de poet, cuvintele nu mai sunt doar răni ale tăcerii, ci creaturi poetice divine. Dar sunt nemuritoare doar în poezie...

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

Remember: „Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă...”

Creştinul este un cavaler al Luminii, încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi coiful Mântuirii iar armele sale sunt sabia Duhului şi Sfânta Cruce.

Creştinismul este o religie a luptei, a curajului şi a devenirii paradoxale. De ce paradoxală? Deoarece credinciosul este om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost numit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. Aici intervine curajul acestei credinţe. Devenirea, care mai poate fi numită şi Mântuire, nu este la îndemâna oricui doreşte acest lucru, ci se câştigă cu multă trudă şi luptă. Creştinul este un cavaler al Luminii deoarece luptă în războiul nevăzut, cu ispitele nenumărate la care este supus în fiecare clipă. Fiecare ispită în- vinsă este o luptă câştigată şi o virtute dobândită. Dar încă de la început trebuie să avem două virtuţi în minte şi în inimă: răbdarea şi înţelepciunea. Răbdare pentru că nimic nu este dat de-a gata, toate sensurile ultime sunt adânc îngropate în viaţă şi trebuie căutate fără oprire deoarece nimeni nu-şi ştie ultimul ceas. Înţelepciune pentru că viaţa este o vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca şi pe pe lângă toate acestea Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns, care trebuie descoperit.

Dumnezeu este ascuns, dar fără să ştim este prezent lângă noi în fiecare clipă îndemnându-ne prin Cruce, Biblie şi preoţi să nu părăsim drumul strâmt şi nepavat care duce spre Mântuire.

În definitiv, sensul cel mai adânc al vieţii este să ne pregătim pentru cealaltă viaţă.

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

A visa înseamnă a trăi

A visa înseamnă a trăi? A trăi înseamnă a visa? Într-o lume în care orice este posibil, nu este exclus. Oare visele au şi ele la rândul lor vise? Oare speranţa nu tânjeşte în mod paradoxal către o altă speranţă?

Simt nevoia să vă povestesc un vis… Un vis alb... Un vis al purităţii şi al hazardului, un vis despre care nu pot vorbi decât visând...

Dintotdeauna au existat poveşti, mituri ancestrale despre originile ce sălăşluiesc încă în adâncul sufletelor noastre. Origini care treptat au fost uitate, părăsite, renegate de o conştiinţă tot mai raţională, tot mai rigidă. Uneori, aceste rădăcini, deşi au fost îngropate sub noroiul şi cenuşa evoluţiei noastre, renasc, se dezvoltă şi într-un târziu ies la suprafaţă, acaparând sufletul, prins între esenţă şi existenţă. Omul reintră treptat în de mult pierduta comuniune cu natura, cu sensul primordialei existenţe, reînvaţă să comunice cu nefiinţa, să o transforme în viaţă vibrândă şi să o lase să îl învăluie spiritul, care dobândeşte deplina sa libertate din Timpul Visului.

Elementele naturii, care din vechime nu au mai comunicat omului esenţa lor sublimă, încep să se dezvăluie înaintea ochilor prin care se revarsă, asemeni luminii prin ferestre, sufletul liber. Apa îşi şopteşte secretul încuiat de milenii în şopot, aerul îşi îngână povestea de mii de ori purtată prin lume de şuierândele pelegrinări, iarba îşi plânge dorul şi ireversibila karma, iar muntele... Muntele visează. De milenii îşi strigă singurătatea prin somptuoasele sale cascade, de milenii se împotriveşte cu încăpăţânare trecerii timpului şi uitării oamenilor. Şi visează... la cineva care să i se alăture în lupta cu aceşti titani, dar mai ales să îi aline crunta singurătate, blestemul solitudinii.

Poate de aceea mirajul muntelui se relevă uneori ochilor celui intrat pe jumătate în lumea visului şi a legendei, în lumea tuturor şi a nimănui. Acest vis alb nu poate rămâne indiferent sufletului, acest sensibil receptacul al tuturor miracolelor lumii. Sufletul începe să-şi caute visul, sperând la împlinire şi eliberare. Odată găsit, visul devorează fiinţa, eliberând spiritul, pentru a dezlega blestemul etern al solitudinii muntelui.

Sperând la împlinirea unei neîmpliniri, sau a hazardului, muntele , visul cel alb, continuă să „facă victime”, conturând cu timpul un spirit alcătuit din esenţa celor care l-au iubit şi l-au căutat, o entitate care să îi umple singurătatea milenară. Nu este o stare de fapt, nu este un aspect al existenţei, este doar un vis de culoarea purităţii, care îşi extrage seva din hazard, neîmplinire, durere şi moarte. O viaţă metafizică formată din vise, speranţe şi vieţi închinate. Cui? Visului. În ce scop? Încă nu ştim, dar înlăuntrul fiinţei noastre sălăşluieşte răspunsul.

***

Un eseu inspirat de melodia "Muntele Alb" de la Karma... Povestea cântecului am aflat-o de la o bună prietenă, Raluca Manole.

Un remember: Agonia reînvierii

Toamna... chiar şi când îi pronunţi numele ţi se umple sufletul de jale şi de durere. Ea aduce pe mâinile-i lungi şi uscate moarte şi dâre galbene de moarte lasă lunga-i mantie. Părul ei lung şi cenuşiu sufocă încet natura, în timp ce suflarea ei înnegreşte cer şi pământ. Dar... cântă. Da! Chiar şi toamna cântă. Îngână un străvechi prohod, prohod al anului ce moare.

Şi vântul capătă gheare de fier, cu care zgârie noaptea ferestre, speriind copiii mici. Apoi umblă furios prin lume, frângând corpurile fragede ale frunzelor.

Stau şi mă întreb: pentru ce atâta durere, suferinţă? Pentru ce acest calvar? Răspunsul vine singur: pentru o nouă Înviere.

(Chimu Alexandru, cls. VII A)

"Despre educaţie" de Vasile Pârvan

Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuţă cu dar suficient de imitaţie un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii şefi de şcoli, filozofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creării, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută şi al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. "Profesorul" contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentinţe revelate, ci un "prospector" de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n-avem preţuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulţimea purtătorilor de ghiozdane de şcoală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniştit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conştiinţă proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înţelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Şi libertatea nu poate înflori în turmă. şi nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere şi disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări şcolare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiţi de demonul lăuntric. Libertatea aceasta creşte din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă şi el simplu şcolar, alergând la un loc cu copiii şi adolescenţii după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalităţii utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o şcoală, atâta libertate a gândului şi deci atâta putinţă de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărăşie de viitori oameni.

(Vasile Pârvan, "Datoria vieţii noastre")

"Steaua fara... Mihail Sebastian", regia: Ion Sapdaru

Aflat sub puternicul efect al spectacolului de teatru „Steaua fără… Mihail Sebastian”, în regia lui Ion Sapdaru, m-am decis să redactez o scurtă şi umilă cronică a acestui eveniment cultural, prin care să dau glas câtorva gânduri izvorâte din inimă.

Holocaustul, ca eveniment istoric de o amploare extraordinară, ce a avut o tragică influenţă asupra întregii lumi, a început să mă impresioneze odată cu înţelegerea cumplitelor suferinţe îndurate de evreii prigoniţi. Însă, datorită mediatizării excesive, tragedia a devenit pentru mine o poveste agasantă prin insistenţa şi ipocrizia unor naratori care tratau cinic, chiar tehnic, tragedia unor oameni vinovaţi că s-au născut sub steaua lui David. Holocaustul ca un fenomen politico-social care a dus la exterminarea în masă a populaţiei evreieşti din Europa…

Am făcut această introducere deoarece, pentru mine, are o mare legătură cu piesa de teatru. „Steaua fără… Mihail Sebastian” mi-a relevat un aspect inedit al Holocaustului: cel cultural. Omul şi evreul Mihail Sebastian reprezintă două ipostaze ale aceleiaşi feţe, pe când ipostaza de scriitor este o mască surâzândă, care nu reflectă drama existenţială a unui om prigonit de societate, părăsit de prieteni, umilit de apropiaţi. În fapt, trădarea apare ca laitmotiv, după părerea mea, deoarece foarte multe scene ilustrează atitudinea rece şi batjocoritoare a unor aşa-zişi prieteni faţă de drama scriitorului. Tocmai aceste întâmplări concrete formează substanţa suferinţei, cristalizată în singurătatea, teama, şi – în final – resemnarea dramaturgului.

Generalizând, condiţia umană a scriitorului Mihail Sebastian este de o surprinzătoare actualitate, deoarece ilustrează insuficienţa dictonului „Trăim împreună, murim singuri”. Înţelesul este inversat, în condiţiile în care a trăit stigmatizat de singurătate şi de prejudecăţile celor din jurul său şi a murit încercând să găsească înţelegere.

Un detaliu care m-a impresionat în mod deosebit l-au reprezentat privirile evreilor din imaginile proiectate pe fundal. Erau ochii neputincioaselor victime înghiţite de sutele de lagăre de exterminare, ai condamnaţilor fără vină, conştienţi de iminenta şi violenta lor moarte. Cifrele şi statisticile îşi pierd valoarea în raport cu imaginea unui om subnutrit, grav bolnav şi trăind în condiţii mizere pentru faptul că face parte dintr-o rasă catalogată de minţi întunecate drept „inferioară”.

Această piesă de teatru, prin claritatea şi forţa mesajului, se constituie într-un îndemn la conştientizarea realităţii, la abolirea ideilor preconcepute ce încă mai sunt acceptate de mulţi dintre noi, în ceea ce priveşte populaţia evreiască. Mulţi spun că se face prea mare caz în legătură cu Holocastul, că greşelile aparţin trecutului, concretizate în nazism, comunism. Însă un mesaj subtil al piesei este faptul că, amintindu-ne mereu de nevinovatele victime, străduindu-ne să nu mai repetăm nicicând greşelile ce au avut un colosal efect, aducem un umil omagiu celor sacrificaţi.

Referitor la jocul actoricesc, nu pot emite păreri avizate, însă nu am decât cuvinte de laudă. Din poziţia de profan spectator, în care mă găseam, am avut pe toată durata spectacolului sentimentul veridicului. Viaţa cotidiană, trăirile personajelor mi-au părut perfect transpuse în plan artistic. Totodată am avut şi un soi de revelaţie personală: valoarea unui actor nu se cunoaşte doar după calitatea interpretării unor roluri mari, ci şi după felul cum interpretează rolurile mici.

Spectacolul verii

Scump confrate cititor, înainte de a începe lectura, te avertizez că gândurile ce urmează nu sunt pentru cei cu simţuri sensibile la elementele dezgustătoare ale realităţii. Îţi asumi deci un risc... Gândurile sunt transpuse în trei zile toride de vară, sub influenţa voită a lui Bacovia, Arghezi, Blaga, prin brainstorming. Totuşi îmi asum licenţa literară, cu menţiunea că relatările aparţin exclusiv domeniului ficţiunii literare şi a faptului că nu am intenţionat să scriu literatură, ci doar să transcriu nişte gânduri pe care le-aş fi uitat după scurt timp.

***

Sardonicul rânjet scris cu sânge pe chipul de marmură al unui mort viu mi s-a întipărit pe retina memoriei mele ca un sinistru şi chinuitor coşmar de o clipă, dar care nu va putea fi uitat niciodată.

Dinţii de un alb mat, lăptos, îmi inspirau o teamă iraţională, vedeam în ei oglindirea diabolicului, luciul infernal al purităţii umane, al florii de lut otrăvitor, al miasmei care, deşi mortală, este înfiorător de chemătoare. Mirosul hoitului viitor îmi subjugă, rând pe rând, minte, inimă, mădulare, stârnind poftele ancestrale ale animalului din mine.

Un animal care, deşi obosit de hăcuirea mecanică, amară şi violentă a prăzii, văzând perspectiva împerecherii la fel de mecanice şi lipsite de orice satisfacţie, se repede asupra femelei, cu ochi hulpavi şi plini de mizerabile dorinţe. O transcendenţă voyeuristă savurează întreg acest spectacol al inumanului, al mizeriei în care a decăzut lutul divin.

Ochiul meu interior, veşnic deschis către lumea thanatică, spre înţelepciunea demonului din lumea de dincolo, s-a transformat în păcură vie, mânjit de imaginile decadenţei banalului. Intr-o continuă rotire muribundă, captează lumina serii toride şi murdare, plină de rămăşiţele desfrâului uman şi de cadavrele zilei de mâine, şi spasmodic încearcă sa tragă pleoapa uitării peste el. Neputinţă, nimicnicie, efemeritate, inutilitate. Însă senzaţia că orice ai face nu poţi scăpa din zarea marii stepe argheziene este atotputernică. Pleoapa inexistentă doare ca unghia smulsă , inexistenţa doare cel mai tare atunci când conştientizezi că acel cumplit cerc se închide în punctul din care a izvorât la ivirea zorilor deja morţi. Noapte...

Bezna nopţii amplifică temerea, regretele, eşecurile, care scobesc în sufletul meu ca viermii în sferele orbitelor unui craniu. Putrezirea materiei mă duce cu gândul la trupurile slinoase şi grase ale prostituatelor de cea mai joasa speţă... Carne jertfita murdăriei, Duh Sfânt sfârtecat în orgasme repetate şi mecanice. Desfrânarea este cu siguranţă păcatul favorit al Diavolului, nimic nu este mai înjositor decât suferinţa alinată sexual, descărcarea murdară. Ochiul vede, reţine şi se cutremură cuprins de spaimă. Spaima dinaintea morţii transpusă vizual de sute de ori în fiecare clipă. A vedea înseamnă a muri, deoarece conştientizarea realităţii ultime, vizualizarea ei este echivalentă cu desfiinţarea. Mai ales în perspectiva în care poţi întâlni vidul... Ochii sunt oglinzile sufletului, dar şi ferestrele sale. Prin ei pătrund în intimitatea fiinţei toate mizeriile lumii acesteia, mânjindu-l. Şi uite aşa, drag confrate întru ale suferinţei, ajungem să scuipăm cuvinte, să ne prosternăm în faţa spectacolului decadenţei noastre, să ne mândrim că suntem actori în piesa propriei noastre pieiri. A privi înseamnă a muri...

Natura se descompune în mirosuri acide, grele, de parcă ar putrezi. Imaginea oraşului cuprins de caniculă se transformă - în mintea mea obosită şi încinsă - în cea a unui câine mort, abandonat pe marginea drumului de stăpânul crud şi indiferent. Să fie oare vorba de un indiferentism divin, de o transcendenţă nepăsătoare? Aşa s-ar explica de ce, în timp ce Raiul e o gradină umbroasă învăluită de miresme, pământul e o cocină învăluită de miasme. Mirosul mi l-am pierdut de mult, când încă mai existau miresme pe pământ, când trandafirii încă mai aveau miros de trandafiri. În locul lui a rămas un simţ atrofiat, capabil doar de a mai percepe putoarea realităţii. Oamenii put, sufletele lor sunt jeguri negre inodore, pământul noroios se amesteca laolaltă cu oasele morţilor şi cu scuipatul, iar aşa se formează mirosul unei realităţi în care mă zbat ca într-o temniţă, prea strâmtă pentru spiritul meu în plină expansiune. Creierul meu, obosit de atâtea încercări, îmi refuză dreptul de a mă sustrage haosului general. Şi astfel mă scurg în prăpastia uitării, scufundat în râul greţos mirositor, plin de zoaie şi murdărie, al vieţii.

Aerul are gust amar. Are gust de praf şi de carne arsă. Cu limba năclăita de saliva lipicioasă, tânjesc după mântuirea sublimă a unui pahar cu apă rece din izvor pur, cristalin, fără gust de clor, peşte sau urină. Dar sunt nevoit sa mă adap din otrava incoloră, sălcie, de la robinet, împins de o animalică arşiţă a gâtului, a sufletului. Coşul pieptului îmi e ca o colivie în care se zbate un canar muribund, atât de tare îmi bate inima, atât de disperat şuieră aerul în plămâni. Un gust odios şi acru al mâncării ingerate acum câteva ore mă sufocă de greaţă. Mirosul dulceag al gunoiului aruncat cu indiferenţă şi nepăsare de animalele sociale şi (i)raţionale, al mucegaiului, mă copleşeşte, mă sugrumă. Canicula hiperbolizează calvarul odor, întipărindu-mi-l în cerul gurii. Mirosul trupurilor asudate, cleioase, îmi învăluie mintea într-un coşmar gustativ, le simt cu groază gustul... Câtă mizerie în om! Iubirea este pângărită de gustul odios al corpurilor transpirate, încălzite peste măsura suportabilităţii. Cum mai este posibil a săruta trupul iubit? Cum mai este posibilă iubirea? Trupul ucide încet şi pedepsitor sufletul, materia sugrumă spiritul în miasme şi gust amar de răzbunare. Ne topim, Doamne, în miros de pucioasă şi gust de sânge...

Noaptea

Noaptea, când luminile se sting şi glasurile amuţesc - pasiunile din timpul zilei mor, răpuse de o tainică pace a Universului. La adăpostul întunericului, omul intră în ceea ce pare a fi starea sa naturală, originară : singurătatea. Liniştea pe care o insuflă albul mat al lunii, nostalgia pe care o emană strălucirea îndepărtată a stelelor, răcoarea copacilor protectori şi complici ai marilor secrete ale iubirilor de pretutindeni - toate aceste simple elemente ale lumii noastre dintotdeauna – transformă spaţiul strâmt în care ne-am învăţat a îngrădi libertatea noastră într-un soi de veşnicie care durează câteva clipe. Durează câteva clipe să priveşti cerul, să observi lumina lunii, puzderia de stele, să inspiri aerul răcoros al nopţii, să auzi cum coroana impunătoare a unui copac secular foşneşte sublim, cu fiecare frunză a sa. Însă aceste clipe se întipăresc pe retina sufletului nostru, făcându-ne mai buni, mai frumoşi. De fiecare dată când pasiunile din timpul zilei ne copleşesc, fie că este vorba de iubiri neîmpărtăşite, orgolii rănite, dispute, controverse sau prejudecăţi, ar trebui să reînviem eternitatea acelor clipe nocturne, unice şi irepetabile. Fiecare om ar trebui să aibă propriile sale clipe nocturne, deoarece doar noaptea mai are puterea să desfiinţeze temporar gardurile pe care ni le construim în fiecare zi din greşeli, prejudecăţi, patimi.

***

„Libertatea nu este o iluzie. Ea este dincolo de gardurile pe care ni le facem noi.” (din filmul artistic „Instinct”, cu Anthony Hopkins)

Discursul lui Larry Ellison

Lawrence Ellison, preşedintele Oracle a ţinut următorul discurs studenţilor care au terminat facultatea Yale. N-a putut să-şi termine discursul deoarece a fost dat jos de pe scenă.

”Dacă mă uit la voi nu văd nici un viitor fericit, nu văd nici un director proeminent. Acum sigur sunteţi bulversaţi. Asta e normal. Totuşi, vă puteţi întreba, cum vin eu Larry Ellison, care n-am terminat facultatea ca să vă judec pe voi, studenţii celei mai renumite facultăţi? Staţi să vă explic.”

Deoarece eu, Lawrence Ellison, al 2-lea cel mai bogat om a planetei, am căzut la facultate şi voi nu. Deoarece Bill Gates, cel mai bogat om al planetei a căzut la facultate şi voi nu. Deoarece Paul Allen, al 3-lea cel mai bogat om al planetei a căzut la facultate şi voi nu. Şi deoarece Michael Dell, care momentan este doar pe locul 9, a cazut şi el de la facultate şi voi nu. Şi domnul respectiv este în ascensiune. Acuma sunteţi foarte bulversaţi. Şi asta este foarte normal. Daţi-mi voie să vă încurajez, n-aţi terminat degeaba facultatea şi n-aţi făcut degeaba rost de o diplomă. N-aţi pierdut 5 ani degeaba, aţi învăţat să munciţi pentru bani puţini, să vă faceţi cunoştinţe şi să faceţi cunostinţă (mai de aproape) cu cuvântul TERAPIE. Toate acestea sunt foarte utile. O sa aibă lumea nevoie şi de salahori ca voi. O să aveţi nevoie de cunoştinţe, de programare la terapie la un psiholog. Fiindcă voi n-aţi căzut la facultate n-o să fiţi niciodată printre primii 10 cei mai bogaţi oameni de pe pământ. Şi va trebui să vă împăcaţi cu un salariu patetic de 200.000 de dolari pe an, pe care îl veţi primi de la un fost coleg de facultate care a căzut la examene şi a fost dat afară.

Acuma, probabil vă gândiţi dacă mai e vreo speranţă pentru voi? Nici o şansă. Voi sunteţi deja pierduţi. Deja aveţi creierul distrus în proporţie foarte mare, irecuperabilă. Acu' mă adresez celor care încă nu au terminat facultatea: LĂSAŢI BALTĂ FACULTATEA, FACEŢI-VĂ BAGAJELE ŞI PLECAŢI! Nu reveniţi! Îndepliniţi-vă visurile! Fiindcă sigur vă spun că dacă vi se distruge creierul veţi dispărea mai repede de pe scena afacerilor, decât dispar eu acuma de pe aceasta scenă datorită agenţilor de pază ..."

***

Ar trebui să ne dea oleacă de gândit acest discurs... Nu trebuie neapărat să renunţăm la facultate, dar cu siguranţă trebuie să privim cu alţi ochi educaţia dobândită în şcolile de tot felul... Noua ordine mondială nu mai admite învăţământul clasic, noile forme de educaţie tind să devină modele.

Alter Ego

„Hai să gândim logic: este vreo alternativă viabilă la efortul CONTINUU depus pentru afirmare? Nu cred că există alternativă.

Atunci ce am de făcut? Ei bine, am de luptat în continuare pentru eliminarea lucrurilor care îmi îngreunează înaintarea, trebuie mereu să analizez situaţiile şi să mă adaptez în funcţie de ele.

Poate că uneori numărul prea mare de activităţi este puţin descurajant, însă teama, îngrijorarea, pesimismul, furia, toate acestea sunt sentimente temporare şi sunt ARTIFICIALE, deoarece nu reflectă realitatea, ci se bazează pe greşeli. Iar greşelile sunt din ce în ce mai puţine, cu fiecare zi ce trece. Fiecare zi aduce noi şanse, noi bucurii, noi succese. Sunt privilegiat deoarece trebuie doar să le accept în viaţa mea, să le dau voie să îşi manifeste efectul lor benefic.

Universul este plin de pace şi de armonie. Catastrofe cosmice, supernove, găuri negre şi multe alte elemente distructive, nu au puterea de a tulbura marele şi misteriosul sistem. Fie ca pacea şi armonia Universului să pătrundă şi în sufletul meu.

Mai important este că nu contează numele meu, chiar nu contează. Sunt un ilustru anonim ce sălăşluieşte în sufletul oricărui muritor… Trebuie doar să mă accepţi, singurul efort pe care trebuie să îl depui este să rosteşti două cuvinte –te doresc-. Doar două cuvinte pot face miracole, dacă vei crede în ele.

Pe de altă parte, cum naiba să îţi doreşti să mori când viaţa este atât de frumoasă, când mai ai de spus măcar o poveste interesantă, când ai în faţa ta infinitul, fericirea, VIAŢA ?!? ”

Cea mai buna cale de a castiga bani in prezent

Bill Gates spunea ca in viitor afacerile vor fi de doua feluri: pe Internet sau deloc. Chiar daca este renumit pentru inexactitatea "profetiilor" lui, are 56 de miliarde de motive sa isi sustina punctul de vedere.
Daca ne uitam la evolutia retelei de Internet in ultimii 5 ani observam ca din ce in ce mai multe evenimente din viata noastra au loc pe Internet, din ce in ce mai multe actiuni depind in mare parte de Internet. Si, bineinteles, noile oportunitati de a castiga bani tot in Internet isi au originea.
De-abia sunt la inceput aceste afaceri. Avem ocazia sa fim printre primii romani care vor dezvolta afaceri prin intermediul Internetului. Inscrie-te la cel mai eficient curs de afaceri online in limba romana : www.cursdeafaceri.com/form.php?cod=alchrom . Vei primi gratuit, fara nici o obligatie din partea ta, in fiecare zi cate o lectie si vei invata inca din primele 10 lectii cum sa iti imbunatatesti considerabil viata, schimbandu-ti modul de gandire si investind minim pentru castig maxim.
Adresa mea de e-mail este alchrom@yahoo.com, cine doreste mai multe informatii le va primi in cel mai scurt timp.
Puteti vizita si