Femeilor din viaţa mea

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat pe ce drum să merg şi pe ce drum să nu o iau,
A căror forţă şi compasiune au fost flacăra vie care m-a îndemnat să merg
mai departe,
A căror slăbiciune şi ignoranţă mi-au întunecat poteca şi m-au încurajat s-o iau pe alt drum.

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat cum să trăiesc şi cum să nu trăiesc,
A căror delicateţe, succes şi recunoştinţă m-au înălţat la sentimentul plenar al capitulării în faţa lui Dumnezeu,
A căror invidie, sarcasm şi daruri irosite m-au avertizat împotriva
deşertăciunii îndărătniciei.

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat cine sunt şi cine nu sunt,
A căror dragoste, încurajare şi încredere m-au susţinut cu duioşie
şi m-au îndemnat cu blândeţe,
Al căror blam, dezamăgire şi neîncredere m-au împins spre hotărâri mai bune.

Femeilor din viaţa mea
Care m-au învăţat ce e iubirea atât prin lumină cât şi prin întuneric.

Acestor femei le spun
fiţi binecuvântate
şi
vă mulţumesc din adâncul sufletului meu,
căci m-am vindecat şi m-am eliberat datorită bucuriei şi sacrificiului vostru.

Remember: Poetul - mântuitorul cuvintelor

Poetul este rodul iubirii dintre un înger şi o harfă. El recreează din cuvinte tot necuprinsul, asemeni lui Dumnezeu. Singur îşi naşte steaua şi o suie în nemărginitul spaţiu vid, înrudindu-se cu lumina de dincolo de cer. Aceste lucruri explică de ce este poetul mai înrudit cu cerul, cu Divinitatea decât cu pământul. Pe pământ aurul cuvintelor sale ar fi pângărit de arama sunătoare a cuvintelor prozaicei vieţi.

De altfel, de ce ar mai vrea să fie înrudit cu efemeritatea? În lumea lui de cuvinte este unic stăpân, pe când în lumea noastră e o simplă fiinţă ca oricare alta.

Având atâtea caractere divine, el nu este doar un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al lor.

Cuvintele - în vorbirea de toate zilele - se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa da a produce o senzaţie; îl reînnoieşte şi reîmprospătează capacitatea cuvântului de a trezi din amorţeală. Recreate de poet, cuvintele nu mai sunt doar răni ale tăcerii, ci creaturi poetice divine. Dar sunt nemuritoare doar în poezie...

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

Remember: „Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă...”

Creştinul este un cavaler al Luminii, încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi coiful Mântuirii iar armele sale sunt sabia Duhului şi Sfânta Cruce.

Creştinismul este o religie a luptei, a curajului şi a devenirii paradoxale. De ce paradoxală? Deoarece credinciosul este om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost numit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. Aici intervine curajul acestei credinţe. Devenirea, care mai poate fi numită şi Mântuire, nu este la îndemâna oricui doreşte acest lucru, ci se câştigă cu multă trudă şi luptă. Creştinul este un cavaler al Luminii deoarece luptă în războiul nevăzut, cu ispitele nenumărate la care este supus în fiecare clipă. Fiecare ispită în- vinsă este o luptă câştigată şi o virtute dobândită. Dar încă de la început trebuie să avem două virtuţi în minte şi în inimă: răbdarea şi înţelepciunea. Răbdare pentru că nimic nu este dat de-a gata, toate sensurile ultime sunt adânc îngropate în viaţă şi trebuie căutate fără oprire deoarece nimeni nu-şi ştie ultimul ceas. Înţelepciune pentru că viaţa este o vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca şi pe pe lângă toate acestea Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns, care trebuie descoperit.

Dumnezeu este ascuns, dar fără să ştim este prezent lângă noi în fiecare clipă îndemnându-ne prin Cruce, Biblie şi preoţi să nu părăsim drumul strâmt şi nepavat care duce spre Mântuire.

În definitiv, sensul cel mai adânc al vieţii este să ne pregătim pentru cealaltă viaţă.

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

A visa înseamnă a trăi

A visa înseamnă a trăi? A trăi înseamnă a visa? Într-o lume în care orice este posibil, nu este exclus. Oare visele au şi ele la rândul lor vise? Oare speranţa nu tânjeşte în mod paradoxal către o altă speranţă?

Simt nevoia să vă povestesc un vis… Un vis alb... Un vis al purităţii şi al hazardului, un vis despre care nu pot vorbi decât visând...

Dintotdeauna au existat poveşti, mituri ancestrale despre originile ce sălăşluiesc încă în adâncul sufletelor noastre. Origini care treptat au fost uitate, părăsite, renegate de o conştiinţă tot mai raţională, tot mai rigidă. Uneori, aceste rădăcini, deşi au fost îngropate sub noroiul şi cenuşa evoluţiei noastre, renasc, se dezvoltă şi într-un târziu ies la suprafaţă, acaparând sufletul, prins între esenţă şi existenţă. Omul reintră treptat în de mult pierduta comuniune cu natura, cu sensul primordialei existenţe, reînvaţă să comunice cu nefiinţa, să o transforme în viaţă vibrândă şi să o lase să îl învăluie spiritul, care dobândeşte deplina sa libertate din Timpul Visului.

Elementele naturii, care din vechime nu au mai comunicat omului esenţa lor sublimă, încep să se dezvăluie înaintea ochilor prin care se revarsă, asemeni luminii prin ferestre, sufletul liber. Apa îşi şopteşte secretul încuiat de milenii în şopot, aerul îşi îngână povestea de mii de ori purtată prin lume de şuierândele pelegrinări, iarba îşi plânge dorul şi ireversibila karma, iar muntele... Muntele visează. De milenii îşi strigă singurătatea prin somptuoasele sale cascade, de milenii se împotriveşte cu încăpăţânare trecerii timpului şi uitării oamenilor. Şi visează... la cineva care să i se alăture în lupta cu aceşti titani, dar mai ales să îi aline crunta singurătate, blestemul solitudinii.

Poate de aceea mirajul muntelui se relevă uneori ochilor celui intrat pe jumătate în lumea visului şi a legendei, în lumea tuturor şi a nimănui. Acest vis alb nu poate rămâne indiferent sufletului, acest sensibil receptacul al tuturor miracolelor lumii. Sufletul începe să-şi caute visul, sperând la împlinire şi eliberare. Odată găsit, visul devorează fiinţa, eliberând spiritul, pentru a dezlega blestemul etern al solitudinii muntelui.

Sperând la împlinirea unei neîmpliniri, sau a hazardului, muntele , visul cel alb, continuă să „facă victime”, conturând cu timpul un spirit alcătuit din esenţa celor care l-au iubit şi l-au căutat, o entitate care să îi umple singurătatea milenară. Nu este o stare de fapt, nu este un aspect al existenţei, este doar un vis de culoarea purităţii, care îşi extrage seva din hazard, neîmplinire, durere şi moarte. O viaţă metafizică formată din vise, speranţe şi vieţi închinate. Cui? Visului. În ce scop? Încă nu ştim, dar înlăuntrul fiinţei noastre sălăşluieşte răspunsul.

***

Un eseu inspirat de melodia "Muntele Alb" de la Karma... Povestea cântecului am aflat-o de la o bună prietenă, Raluca Manole.

Un remember: Agonia reînvierii

Toamna... chiar şi când îi pronunţi numele ţi se umple sufletul de jale şi de durere. Ea aduce pe mâinile-i lungi şi uscate moarte şi dâre galbene de moarte lasă lunga-i mantie. Părul ei lung şi cenuşiu sufocă încet natura, în timp ce suflarea ei înnegreşte cer şi pământ. Dar... cântă. Da! Chiar şi toamna cântă. Îngână un străvechi prohod, prohod al anului ce moare.

Şi vântul capătă gheare de fier, cu care zgârie noaptea ferestre, speriind copiii mici. Apoi umblă furios prin lume, frângând corpurile fragede ale frunzelor.

Stau şi mă întreb: pentru ce atâta durere, suferinţă? Pentru ce acest calvar? Răspunsul vine singur: pentru o nouă Înviere.

(Chimu Alexandru, cls. VII A)

"Despre educaţie" de Vasile Pârvan

Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuţă cu dar suficient de imitaţie un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii şefi de şcoli, filozofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creării, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută şi al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. "Profesorul" contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentinţe revelate, ci un "prospector" de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n-avem preţuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulţimea purtătorilor de ghiozdane de şcoală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniştit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conştiinţă proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înţelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Şi libertatea nu poate înflori în turmă. şi nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere şi disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări şcolare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiţi de demonul lăuntric. Libertatea aceasta creşte din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă şi el simplu şcolar, alergând la un loc cu copiii şi adolescenţii după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalităţii utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o şcoală, atâta libertate a gândului şi deci atâta putinţă de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărăşie de viitori oameni.

(Vasile Pârvan, "Datoria vieţii noastre")

"Steaua fara... Mihail Sebastian", regia: Ion Sapdaru

Aflat sub puternicul efect al spectacolului de teatru „Steaua fără… Mihail Sebastian”, în regia lui Ion Sapdaru, m-am decis să redactez o scurtă şi umilă cronică a acestui eveniment cultural, prin care să dau glas câtorva gânduri izvorâte din inimă.

Holocaustul, ca eveniment istoric de o amploare extraordinară, ce a avut o tragică influenţă asupra întregii lumi, a început să mă impresioneze odată cu înţelegerea cumplitelor suferinţe îndurate de evreii prigoniţi. Însă, datorită mediatizării excesive, tragedia a devenit pentru mine o poveste agasantă prin insistenţa şi ipocrizia unor naratori care tratau cinic, chiar tehnic, tragedia unor oameni vinovaţi că s-au născut sub steaua lui David. Holocaustul ca un fenomen politico-social care a dus la exterminarea în masă a populaţiei evreieşti din Europa…

Am făcut această introducere deoarece, pentru mine, are o mare legătură cu piesa de teatru. „Steaua fără… Mihail Sebastian” mi-a relevat un aspect inedit al Holocaustului: cel cultural. Omul şi evreul Mihail Sebastian reprezintă două ipostaze ale aceleiaşi feţe, pe când ipostaza de scriitor este o mască surâzândă, care nu reflectă drama existenţială a unui om prigonit de societate, părăsit de prieteni, umilit de apropiaţi. În fapt, trădarea apare ca laitmotiv, după părerea mea, deoarece foarte multe scene ilustrează atitudinea rece şi batjocoritoare a unor aşa-zişi prieteni faţă de drama scriitorului. Tocmai aceste întâmplări concrete formează substanţa suferinţei, cristalizată în singurătatea, teama, şi – în final – resemnarea dramaturgului.

Generalizând, condiţia umană a scriitorului Mihail Sebastian este de o surprinzătoare actualitate, deoarece ilustrează insuficienţa dictonului „Trăim împreună, murim singuri”. Înţelesul este inversat, în condiţiile în care a trăit stigmatizat de singurătate şi de prejudecăţile celor din jurul său şi a murit încercând să găsească înţelegere.

Un detaliu care m-a impresionat în mod deosebit l-au reprezentat privirile evreilor din imaginile proiectate pe fundal. Erau ochii neputincioaselor victime înghiţite de sutele de lagăre de exterminare, ai condamnaţilor fără vină, conştienţi de iminenta şi violenta lor moarte. Cifrele şi statisticile îşi pierd valoarea în raport cu imaginea unui om subnutrit, grav bolnav şi trăind în condiţii mizere pentru faptul că face parte dintr-o rasă catalogată de minţi întunecate drept „inferioară”.

Această piesă de teatru, prin claritatea şi forţa mesajului, se constituie într-un îndemn la conştientizarea realităţii, la abolirea ideilor preconcepute ce încă mai sunt acceptate de mulţi dintre noi, în ceea ce priveşte populaţia evreiască. Mulţi spun că se face prea mare caz în legătură cu Holocastul, că greşelile aparţin trecutului, concretizate în nazism, comunism. Însă un mesaj subtil al piesei este faptul că, amintindu-ne mereu de nevinovatele victime, străduindu-ne să nu mai repetăm nicicând greşelile ce au avut un colosal efect, aducem un umil omagiu celor sacrificaţi.

Referitor la jocul actoricesc, nu pot emite păreri avizate, însă nu am decât cuvinte de laudă. Din poziţia de profan spectator, în care mă găseam, am avut pe toată durata spectacolului sentimentul veridicului. Viaţa cotidiană, trăirile personajelor mi-au părut perfect transpuse în plan artistic. Totodată am avut şi un soi de revelaţie personală: valoarea unui actor nu se cunoaşte doar după calitatea interpretării unor roluri mari, ci şi după felul cum interpretează rolurile mici.

Spectacolul verii

Scump confrate cititor, înainte de a începe lectura, te avertizez că gândurile ce urmează nu sunt pentru cei cu simţuri sensibile la elementele dezgustătoare ale realităţii. Îţi asumi deci un risc... Gândurile sunt transpuse în trei zile toride de vară, sub influenţa voită a lui Bacovia, Arghezi, Blaga, prin brainstorming. Totuşi îmi asum licenţa literară, cu menţiunea că relatările aparţin exclusiv domeniului ficţiunii literare şi a faptului că nu am intenţionat să scriu literatură, ci doar să transcriu nişte gânduri pe care le-aş fi uitat după scurt timp.

***

Sardonicul rânjet scris cu sânge pe chipul de marmură al unui mort viu mi s-a întipărit pe retina memoriei mele ca un sinistru şi chinuitor coşmar de o clipă, dar care nu va putea fi uitat niciodată.

Dinţii de un alb mat, lăptos, îmi inspirau o teamă iraţională, vedeam în ei oglindirea diabolicului, luciul infernal al purităţii umane, al florii de lut otrăvitor, al miasmei care, deşi mortală, este înfiorător de chemătoare. Mirosul hoitului viitor îmi subjugă, rând pe rând, minte, inimă, mădulare, stârnind poftele ancestrale ale animalului din mine.

Un animal care, deşi obosit de hăcuirea mecanică, amară şi violentă a prăzii, văzând perspectiva împerecherii la fel de mecanice şi lipsite de orice satisfacţie, se repede asupra femelei, cu ochi hulpavi şi plini de mizerabile dorinţe. O transcendenţă voyeuristă savurează întreg acest spectacol al inumanului, al mizeriei în care a decăzut lutul divin.

Ochiul meu interior, veşnic deschis către lumea thanatică, spre înţelepciunea demonului din lumea de dincolo, s-a transformat în păcură vie, mânjit de imaginile decadenţei banalului. Intr-o continuă rotire muribundă, captează lumina serii toride şi murdare, plină de rămăşiţele desfrâului uman şi de cadavrele zilei de mâine, şi spasmodic încearcă sa tragă pleoapa uitării peste el. Neputinţă, nimicnicie, efemeritate, inutilitate. Însă senzaţia că orice ai face nu poţi scăpa din zarea marii stepe argheziene este atotputernică. Pleoapa inexistentă doare ca unghia smulsă , inexistenţa doare cel mai tare atunci când conştientizezi că acel cumplit cerc se închide în punctul din care a izvorât la ivirea zorilor deja morţi. Noapte...

Bezna nopţii amplifică temerea, regretele, eşecurile, care scobesc în sufletul meu ca viermii în sferele orbitelor unui craniu. Putrezirea materiei mă duce cu gândul la trupurile slinoase şi grase ale prostituatelor de cea mai joasa speţă... Carne jertfita murdăriei, Duh Sfânt sfârtecat în orgasme repetate şi mecanice. Desfrânarea este cu siguranţă păcatul favorit al Diavolului, nimic nu este mai înjositor decât suferinţa alinată sexual, descărcarea murdară. Ochiul vede, reţine şi se cutremură cuprins de spaimă. Spaima dinaintea morţii transpusă vizual de sute de ori în fiecare clipă. A vedea înseamnă a muri, deoarece conştientizarea realităţii ultime, vizualizarea ei este echivalentă cu desfiinţarea. Mai ales în perspectiva în care poţi întâlni vidul... Ochii sunt oglinzile sufletului, dar şi ferestrele sale. Prin ei pătrund în intimitatea fiinţei toate mizeriile lumii acesteia, mânjindu-l. Şi uite aşa, drag confrate întru ale suferinţei, ajungem să scuipăm cuvinte, să ne prosternăm în faţa spectacolului decadenţei noastre, să ne mândrim că suntem actori în piesa propriei noastre pieiri. A privi înseamnă a muri...

Natura se descompune în mirosuri acide, grele, de parcă ar putrezi. Imaginea oraşului cuprins de caniculă se transformă - în mintea mea obosită şi încinsă - în cea a unui câine mort, abandonat pe marginea drumului de stăpânul crud şi indiferent. Să fie oare vorba de un indiferentism divin, de o transcendenţă nepăsătoare? Aşa s-ar explica de ce, în timp ce Raiul e o gradină umbroasă învăluită de miresme, pământul e o cocină învăluită de miasme. Mirosul mi l-am pierdut de mult, când încă mai existau miresme pe pământ, când trandafirii încă mai aveau miros de trandafiri. În locul lui a rămas un simţ atrofiat, capabil doar de a mai percepe putoarea realităţii. Oamenii put, sufletele lor sunt jeguri negre inodore, pământul noroios se amesteca laolaltă cu oasele morţilor şi cu scuipatul, iar aşa se formează mirosul unei realităţi în care mă zbat ca într-o temniţă, prea strâmtă pentru spiritul meu în plină expansiune. Creierul meu, obosit de atâtea încercări, îmi refuză dreptul de a mă sustrage haosului general. Şi astfel mă scurg în prăpastia uitării, scufundat în râul greţos mirositor, plin de zoaie şi murdărie, al vieţii.

Aerul are gust amar. Are gust de praf şi de carne arsă. Cu limba năclăita de saliva lipicioasă, tânjesc după mântuirea sublimă a unui pahar cu apă rece din izvor pur, cristalin, fără gust de clor, peşte sau urină. Dar sunt nevoit sa mă adap din otrava incoloră, sălcie, de la robinet, împins de o animalică arşiţă a gâtului, a sufletului. Coşul pieptului îmi e ca o colivie în care se zbate un canar muribund, atât de tare îmi bate inima, atât de disperat şuieră aerul în plămâni. Un gust odios şi acru al mâncării ingerate acum câteva ore mă sufocă de greaţă. Mirosul dulceag al gunoiului aruncat cu indiferenţă şi nepăsare de animalele sociale şi (i)raţionale, al mucegaiului, mă copleşeşte, mă sugrumă. Canicula hiperbolizează calvarul odor, întipărindu-mi-l în cerul gurii. Mirosul trupurilor asudate, cleioase, îmi învăluie mintea într-un coşmar gustativ, le simt cu groază gustul... Câtă mizerie în om! Iubirea este pângărită de gustul odios al corpurilor transpirate, încălzite peste măsura suportabilităţii. Cum mai este posibil a săruta trupul iubit? Cum mai este posibilă iubirea? Trupul ucide încet şi pedepsitor sufletul, materia sugrumă spiritul în miasme şi gust amar de răzbunare. Ne topim, Doamne, în miros de pucioasă şi gust de sânge...

Noaptea

Noaptea, când luminile se sting şi glasurile amuţesc - pasiunile din timpul zilei mor, răpuse de o tainică pace a Universului. La adăpostul întunericului, omul intră în ceea ce pare a fi starea sa naturală, originară : singurătatea. Liniştea pe care o insuflă albul mat al lunii, nostalgia pe care o emană strălucirea îndepărtată a stelelor, răcoarea copacilor protectori şi complici ai marilor secrete ale iubirilor de pretutindeni - toate aceste simple elemente ale lumii noastre dintotdeauna – transformă spaţiul strâmt în care ne-am învăţat a îngrădi libertatea noastră într-un soi de veşnicie care durează câteva clipe. Durează câteva clipe să priveşti cerul, să observi lumina lunii, puzderia de stele, să inspiri aerul răcoros al nopţii, să auzi cum coroana impunătoare a unui copac secular foşneşte sublim, cu fiecare frunză a sa. Însă aceste clipe se întipăresc pe retina sufletului nostru, făcându-ne mai buni, mai frumoşi. De fiecare dată când pasiunile din timpul zilei ne copleşesc, fie că este vorba de iubiri neîmpărtăşite, orgolii rănite, dispute, controverse sau prejudecăţi, ar trebui să reînviem eternitatea acelor clipe nocturne, unice şi irepetabile. Fiecare om ar trebui să aibă propriile sale clipe nocturne, deoarece doar noaptea mai are puterea să desfiinţeze temporar gardurile pe care ni le construim în fiecare zi din greşeli, prejudecăţi, patimi.

***

„Libertatea nu este o iluzie. Ea este dincolo de gardurile pe care ni le facem noi.” (din filmul artistic „Instinct”, cu Anthony Hopkins)

Discursul lui Larry Ellison

Lawrence Ellison, preşedintele Oracle a ţinut următorul discurs studenţilor care au terminat facultatea Yale. N-a putut să-şi termine discursul deoarece a fost dat jos de pe scenă.

”Dacă mă uit la voi nu văd nici un viitor fericit, nu văd nici un director proeminent. Acum sigur sunteţi bulversaţi. Asta e normal. Totuşi, vă puteţi întreba, cum vin eu Larry Ellison, care n-am terminat facultatea ca să vă judec pe voi, studenţii celei mai renumite facultăţi? Staţi să vă explic.”

Deoarece eu, Lawrence Ellison, al 2-lea cel mai bogat om a planetei, am căzut la facultate şi voi nu. Deoarece Bill Gates, cel mai bogat om al planetei a căzut la facultate şi voi nu. Deoarece Paul Allen, al 3-lea cel mai bogat om al planetei a căzut la facultate şi voi nu. Şi deoarece Michael Dell, care momentan este doar pe locul 9, a cazut şi el de la facultate şi voi nu. Şi domnul respectiv este în ascensiune. Acuma sunteţi foarte bulversaţi. Şi asta este foarte normal. Daţi-mi voie să vă încurajez, n-aţi terminat degeaba facultatea şi n-aţi făcut degeaba rost de o diplomă. N-aţi pierdut 5 ani degeaba, aţi învăţat să munciţi pentru bani puţini, să vă faceţi cunoştinţe şi să faceţi cunostinţă (mai de aproape) cu cuvântul TERAPIE. Toate acestea sunt foarte utile. O sa aibă lumea nevoie şi de salahori ca voi. O să aveţi nevoie de cunoştinţe, de programare la terapie la un psiholog. Fiindcă voi n-aţi căzut la facultate n-o să fiţi niciodată printre primii 10 cei mai bogaţi oameni de pe pământ. Şi va trebui să vă împăcaţi cu un salariu patetic de 200.000 de dolari pe an, pe care îl veţi primi de la un fost coleg de facultate care a căzut la examene şi a fost dat afară.

Acuma, probabil vă gândiţi dacă mai e vreo speranţă pentru voi? Nici o şansă. Voi sunteţi deja pierduţi. Deja aveţi creierul distrus în proporţie foarte mare, irecuperabilă. Acu' mă adresez celor care încă nu au terminat facultatea: LĂSAŢI BALTĂ FACULTATEA, FACEŢI-VĂ BAGAJELE ŞI PLECAŢI! Nu reveniţi! Îndepliniţi-vă visurile! Fiindcă sigur vă spun că dacă vi se distruge creierul veţi dispărea mai repede de pe scena afacerilor, decât dispar eu acuma de pe aceasta scenă datorită agenţilor de pază ..."

***

Ar trebui să ne dea oleacă de gândit acest discurs... Nu trebuie neapărat să renunţăm la facultate, dar cu siguranţă trebuie să privim cu alţi ochi educaţia dobândită în şcolile de tot felul... Noua ordine mondială nu mai admite învăţământul clasic, noile forme de educaţie tind să devină modele.

Alter Ego

„Hai să gândim logic: este vreo alternativă viabilă la efortul CONTINUU depus pentru afirmare? Nu cred că există alternativă.

Atunci ce am de făcut? Ei bine, am de luptat în continuare pentru eliminarea lucrurilor care îmi îngreunează înaintarea, trebuie mereu să analizez situaţiile şi să mă adaptez în funcţie de ele.

Poate că uneori numărul prea mare de activităţi este puţin descurajant, însă teama, îngrijorarea, pesimismul, furia, toate acestea sunt sentimente temporare şi sunt ARTIFICIALE, deoarece nu reflectă realitatea, ci se bazează pe greşeli. Iar greşelile sunt din ce în ce mai puţine, cu fiecare zi ce trece. Fiecare zi aduce noi şanse, noi bucurii, noi succese. Sunt privilegiat deoarece trebuie doar să le accept în viaţa mea, să le dau voie să îşi manifeste efectul lor benefic.

Universul este plin de pace şi de armonie. Catastrofe cosmice, supernove, găuri negre şi multe alte elemente distructive, nu au puterea de a tulbura marele şi misteriosul sistem. Fie ca pacea şi armonia Universului să pătrundă şi în sufletul meu.

Mai important este că nu contează numele meu, chiar nu contează. Sunt un ilustru anonim ce sălăşluieşte în sufletul oricărui muritor… Trebuie doar să mă accepţi, singurul efort pe care trebuie să îl depui este să rosteşti două cuvinte –te doresc-. Doar două cuvinte pot face miracole, dacă vei crede în ele.

Pe de altă parte, cum naiba să îţi doreşti să mori când viaţa este atât de frumoasă, când mai ai de spus măcar o poveste interesantă, când ai în faţa ta infinitul, fericirea, VIAŢA ?!? ”