Aflat sub puternicul efect al spectacolului de teatru „Steaua fără… Mihail Sebastian”, în regia lui Ion Sapdaru, m-am decis să redactez o scurtă şi umilă cronică a acestui eveniment cultural, prin care să dau glas câtorva gânduri izvorâte din inimă.
Holocaustul, ca eveniment istoric de o amploare extraordinară, ce a avut o tragică influenţă asupra întregii lumi, a început să mă impresioneze odată cu înţelegerea cumplitelor suferinţe îndurate de evreii prigoniţi. Însă, datorită mediatizării excesive, tragedia a devenit pentru mine o poveste agasantă prin insistenţa şi ipocrizia unor naratori care tratau cinic, chiar tehnic, tragedia unor oameni vinovaţi că s-au născut sub steaua lui David. Holocaustul ca un fenomen politico-social care a dus la exterminarea în masă a populaţiei evreieşti din Europa…
Am făcut această introducere deoarece, pentru mine, are o mare legătură cu piesa de teatru. „Steaua fără… Mihail Sebastian” mi-a relevat un aspect inedit al Holocaustului: cel cultural. Omul şi evreul Mihail Sebastian reprezintă două ipostaze ale aceleiaşi feţe, pe când ipostaza de scriitor este o mască surâzândă, care nu reflectă drama existenţială a unui om prigonit de societate, părăsit de prieteni, umilit de apropiaţi. În fapt, trădarea apare ca laitmotiv, după părerea mea, deoarece foarte multe scene ilustrează atitudinea rece şi batjocoritoare a unor aşa-zişi prieteni faţă de drama scriitorului. Tocmai aceste întâmplări concrete formează substanţa suferinţei, cristalizată în singurătatea, teama, şi – în final – resemnarea dramaturgului.
Generalizând, condiţia umană a scriitorului Mihail Sebastian este de o surprinzătoare actualitate, deoarece ilustrează insuficienţa dictonului „Trăim împreună, murim singuri”. Înţelesul este inversat, în condiţiile în care a trăit stigmatizat de singurătate şi de prejudecăţile celor din jurul său şi a murit încercând să găsească înţelegere.
Un detaliu care m-a impresionat în mod deosebit l-au reprezentat privirile evreilor din imaginile proiectate pe fundal. Erau ochii neputincioaselor victime înghiţite de sutele de lagăre de exterminare, ai condamnaţilor fără vină, conştienţi de iminenta şi violenta lor moarte. Cifrele şi statisticile îşi pierd valoarea în raport cu imaginea unui om subnutrit, grav bolnav şi trăind în condiţii mizere pentru faptul că face parte dintr-o rasă catalogată de minţi întunecate drept „inferioară”.
Această piesă de teatru, prin claritatea şi forţa mesajului, se constituie într-un îndemn la conştientizarea realităţii, la abolirea ideilor preconcepute ce încă mai sunt acceptate de mulţi dintre noi, în ceea ce priveşte populaţia evreiască. Mulţi spun că se face prea mare caz în legătură cu Holocastul, că greşelile aparţin trecutului, concretizate în nazism, comunism. Însă un mesaj subtil al piesei este faptul că, amintindu-ne mereu de nevinovatele victime, străduindu-ne să nu mai repetăm nicicând greşelile ce au avut un colosal efect, aducem un umil omagiu celor sacrificaţi.
Referitor la jocul actoricesc, nu pot emite păreri avizate, însă nu am decât cuvinte de laudă. Din poziţia de profan spectator, în care mă găseam, am avut pe toată durata spectacolului sentimentul veridicului. Viaţa cotidiană, trăirile personajelor mi-au părut perfect transpuse în plan artistic. Totodată am avut şi un soi de revelaţie personală: valoarea unui actor nu se cunoaşte doar după calitatea interpretării unor roluri mari, ci şi după felul cum interpretează rolurile mici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu