Spectacolul verii

Scump confrate cititor, înainte de a începe lectura, te avertizez că gândurile ce urmează nu sunt pentru cei cu simţuri sensibile la elementele dezgustătoare ale realităţii. Îţi asumi deci un risc... Gândurile sunt transpuse în trei zile toride de vară, sub influenţa voită a lui Bacovia, Arghezi, Blaga, prin brainstorming. Totuşi îmi asum licenţa literară, cu menţiunea că relatările aparţin exclusiv domeniului ficţiunii literare şi a faptului că nu am intenţionat să scriu literatură, ci doar să transcriu nişte gânduri pe care le-aş fi uitat după scurt timp.

***

Sardonicul rânjet scris cu sânge pe chipul de marmură al unui mort viu mi s-a întipărit pe retina memoriei mele ca un sinistru şi chinuitor coşmar de o clipă, dar care nu va putea fi uitat niciodată.

Dinţii de un alb mat, lăptos, îmi inspirau o teamă iraţională, vedeam în ei oglindirea diabolicului, luciul infernal al purităţii umane, al florii de lut otrăvitor, al miasmei care, deşi mortală, este înfiorător de chemătoare. Mirosul hoitului viitor îmi subjugă, rând pe rând, minte, inimă, mădulare, stârnind poftele ancestrale ale animalului din mine.

Un animal care, deşi obosit de hăcuirea mecanică, amară şi violentă a prăzii, văzând perspectiva împerecherii la fel de mecanice şi lipsite de orice satisfacţie, se repede asupra femelei, cu ochi hulpavi şi plini de mizerabile dorinţe. O transcendenţă voyeuristă savurează întreg acest spectacol al inumanului, al mizeriei în care a decăzut lutul divin.

Ochiul meu interior, veşnic deschis către lumea thanatică, spre înţelepciunea demonului din lumea de dincolo, s-a transformat în păcură vie, mânjit de imaginile decadenţei banalului. Intr-o continuă rotire muribundă, captează lumina serii toride şi murdare, plină de rămăşiţele desfrâului uman şi de cadavrele zilei de mâine, şi spasmodic încearcă sa tragă pleoapa uitării peste el. Neputinţă, nimicnicie, efemeritate, inutilitate. Însă senzaţia că orice ai face nu poţi scăpa din zarea marii stepe argheziene este atotputernică. Pleoapa inexistentă doare ca unghia smulsă , inexistenţa doare cel mai tare atunci când conştientizezi că acel cumplit cerc se închide în punctul din care a izvorât la ivirea zorilor deja morţi. Noapte...

Bezna nopţii amplifică temerea, regretele, eşecurile, care scobesc în sufletul meu ca viermii în sferele orbitelor unui craniu. Putrezirea materiei mă duce cu gândul la trupurile slinoase şi grase ale prostituatelor de cea mai joasa speţă... Carne jertfita murdăriei, Duh Sfânt sfârtecat în orgasme repetate şi mecanice. Desfrânarea este cu siguranţă păcatul favorit al Diavolului, nimic nu este mai înjositor decât suferinţa alinată sexual, descărcarea murdară. Ochiul vede, reţine şi se cutremură cuprins de spaimă. Spaima dinaintea morţii transpusă vizual de sute de ori în fiecare clipă. A vedea înseamnă a muri, deoarece conştientizarea realităţii ultime, vizualizarea ei este echivalentă cu desfiinţarea. Mai ales în perspectiva în care poţi întâlni vidul... Ochii sunt oglinzile sufletului, dar şi ferestrele sale. Prin ei pătrund în intimitatea fiinţei toate mizeriile lumii acesteia, mânjindu-l. Şi uite aşa, drag confrate întru ale suferinţei, ajungem să scuipăm cuvinte, să ne prosternăm în faţa spectacolului decadenţei noastre, să ne mândrim că suntem actori în piesa propriei noastre pieiri. A privi înseamnă a muri...

Natura se descompune în mirosuri acide, grele, de parcă ar putrezi. Imaginea oraşului cuprins de caniculă se transformă - în mintea mea obosită şi încinsă - în cea a unui câine mort, abandonat pe marginea drumului de stăpânul crud şi indiferent. Să fie oare vorba de un indiferentism divin, de o transcendenţă nepăsătoare? Aşa s-ar explica de ce, în timp ce Raiul e o gradină umbroasă învăluită de miresme, pământul e o cocină învăluită de miasme. Mirosul mi l-am pierdut de mult, când încă mai existau miresme pe pământ, când trandafirii încă mai aveau miros de trandafiri. În locul lui a rămas un simţ atrofiat, capabil doar de a mai percepe putoarea realităţii. Oamenii put, sufletele lor sunt jeguri negre inodore, pământul noroios se amesteca laolaltă cu oasele morţilor şi cu scuipatul, iar aşa se formează mirosul unei realităţi în care mă zbat ca într-o temniţă, prea strâmtă pentru spiritul meu în plină expansiune. Creierul meu, obosit de atâtea încercări, îmi refuză dreptul de a mă sustrage haosului general. Şi astfel mă scurg în prăpastia uitării, scufundat în râul greţos mirositor, plin de zoaie şi murdărie, al vieţii.

Aerul are gust amar. Are gust de praf şi de carne arsă. Cu limba năclăita de saliva lipicioasă, tânjesc după mântuirea sublimă a unui pahar cu apă rece din izvor pur, cristalin, fără gust de clor, peşte sau urină. Dar sunt nevoit sa mă adap din otrava incoloră, sălcie, de la robinet, împins de o animalică arşiţă a gâtului, a sufletului. Coşul pieptului îmi e ca o colivie în care se zbate un canar muribund, atât de tare îmi bate inima, atât de disperat şuieră aerul în plămâni. Un gust odios şi acru al mâncării ingerate acum câteva ore mă sufocă de greaţă. Mirosul dulceag al gunoiului aruncat cu indiferenţă şi nepăsare de animalele sociale şi (i)raţionale, al mucegaiului, mă copleşeşte, mă sugrumă. Canicula hiperbolizează calvarul odor, întipărindu-mi-l în cerul gurii. Mirosul trupurilor asudate, cleioase, îmi învăluie mintea într-un coşmar gustativ, le simt cu groază gustul... Câtă mizerie în om! Iubirea este pângărită de gustul odios al corpurilor transpirate, încălzite peste măsura suportabilităţii. Cum mai este posibil a săruta trupul iubit? Cum mai este posibilă iubirea? Trupul ucide încet şi pedepsitor sufletul, materia sugrumă spiritul în miasme şi gust amar de răzbunare. Ne topim, Doamne, în miros de pucioasă şi gust de sânge...