Carti citite in 2008: Psihocibernetica

... de Maxwell Maltz

Despre gândirea pozitivă
„Gândirea pozitivă” funcţionează într-adevăr atunci când corespunde imaginii personale a individului. Ea practic nu poate „funcţiona” atunci când nu corespunde imaginii personale – până ce imaginea personală în sine nu a fost schimbată.

A fi de succes
Nimeni n-ar trebui să încerce să fie „un succes”, ci „de succes”. Încercarea de a fi „un succes”, adică dobândirea unui prestigiu înseamnă nevroze, frustrări şi nefericire. Încercarea de a fi „de succes” înseamnă nu numai o reuşită materială, ci şi satisfacţie, împlinire şi fericire.

Imaginea personală
Imaginea personală este părerea noastră despre „ce fel de persoană sunt”. Ea a fost creată din propriile noastre convingeri despre noi înşine.
Toate acţiunile dvs., sentimentele şi comportamentul – chiar şi capacităţile dvs. – sunt întotdeauna în concordanţă cu imaginea personală. Pe scurt, veţi acţiona „conform” persoanei pe care o concepeţi în ceea ce vă priveşte. Şi nu numai atât. Pur şi simplu nu puteţi acţiona altfel, în ciuda tuturor eforturilor conştiente şi a voinţei.
„Gândirea pozitivă” nu poate fi folosită în mod eficient ca un petic sau o cârjă ale aceleiaşi imagini personale. De fapt, este practic imposibil să te gândeşti la o anumită situaţie atâta vreme cât ai o părere negativă despre tine. Numeroase experienţe au demonstrat că atunci când părerea este schimbată, alte lucruri concordă cu noua părere de sine şi astfel totul este mai uşor de realizat fără stres.

Mecanismul creator
Trebuie să învăţaţi să aveţi încredere în mecanismul dumneavoastră creator. El îşi face treaba, aşa încât nu-l „blocaţi” devenind prea preocupat sau prea nerăbdător dacă va funcţiona sau nu sau încercând să-l forţaţi prea mult printr-un efort conştient. Trebuie să-l „lăsaţi” să funcţioneze şi nu să-l „faceţi” să funcţioneze. Această încredere este necesară pentru că mecanismul dumneavoastră creator operează sub nivelul conştientului şi nu aveţi cum să „ştiţi” de ce întâmplă privind de la suprafaţă. Mai mult, el operează în mod firesc spontan, conform nevoilor prezente. De aceea nu aveţi nici o garanţie anterioară. El funcţionează pe măsură ce acţionaţi şi când îi daţi o comandă pe care să o îndeplinească. Nu trebuie să aşteptaţi să acţioneze doar atunci când aveţi o dovadă, trebuie să o faceţi ca şi cum ea ar exista, pentru că va apărea. Sau, cum spunea Emerson: „Faceţi lucruri şi veţi avea puterea.”
Sistemul dumneavoastră nervos nu distinge diferenţa dintre o experienţă imaginată şi una „reală”. În ambele cazuri, el reacţionează automat la informaţia pe care i-o transmiteţi din creier. Sistemul dumneavoastră nervos reacţionează conform cu ceea ce „dumneavoastră” gândiţi sau vă imaginaţi că este adevărat.
Dacă ideile şi imaginile noastre mentale care ne privesc în mod direct sunt distorsionate şi nerealiste, atunci reacţia noastră la ceea ce ne înconjoară va fi de asemenea una inadecvată.

Eşecul
În interior, indiferent cum aţi fi şi cât de rataţi v-aţi socoti, există capacitatea şi puterea să faceţi ceea ce este necesar pentru a fi fericit şi a reuşi în viaţă. Chiar şi acum în dumneavoastră există puterea interioară de a face lucruri la care nici n-aţi visat niciodată. Această putere devine posibilă de îndată ce vă schimbaţi convingerile. De îndată ce puteţi, dehipnotizaţi-vă de idei de genul „nu pot”, „nu sunt în stare”, „nu merit” şi alte idei limitative.

Despre inferioritate
Nu cunoaşterea ne face propriu-zis inferiori şi nici nu ne dă un complex de inferioritate, aşa cum nu intervine asupra existenţei noastre. Toate acestea sunt însă produse de sentimentul de inferioritate.
Acest sentiment de inferioritate apare dintr-un singur motiv. Ne judecăm şi ne comparăm nu cu cei „asemenea nouă”, ci conform altor „norme”. Când facem asta, fără excepţie ieşim pe locul doi. Dar pentru că gândim şi credem şi ne asumăm că ar trebui să ne comparăm cu „normele” altora, ne simţim nefericiţi, de mâna a doua şi ajungem la concluzia că ceva nu e în regulă cu noi.

Nu există oameni obişnuiţi!
Abraham Lincoln spunea cândva: „Dumnezeu trebuie că i-a iubit foarte mult pe oamenii obişnuiţi şi de asta a făcut atât de mulţi.” Se înşela. Nu există „oameni obişnuiţi” – standard, de rând, tipare comune. Ar fi fost mai aproape de adevăr dacă ar fi spus: „Dumnezeu trebuie să-i fi iubit foarte mult pe oamenii neobişnuiţi şi de asta a făcut atât de mulţi.”

Despre fericire
Se pare că în gândirea noastră populară despre fericire adesea am pus carul înaintea boilor. „Fii bun”, spunem noi, „şi vei fi fericit”. „Voi fi fericit dacă voi reuşi în viaţă şi voi fi sănătos”, ne spunem noi. „Fii bun şi iubitor cu ceilalţi şi vei fi fericit”. Am fi mai aproape de adevăr dacă am spune: „Fii fericit şi te vei simţi mai bine, mai sănătos, vei reuşi în viaţă şi vei fi mai înţelegător cu ceilalţi”.
Fericirea nu este ceva care se câştigă sau este meritată. Fericirea nu este o chestiune morală, aşa cum nu este nici circulaţia sângelui; amândouă sunt necesare pentru a te simţi sănătos şi bine, fericirea este pur şi simplu „o stare de spirit în care gândim plăcut în majoritatea timpului”.
Fericirea este un obicei mintal, o abordare mentală şi dacă nu este dobândit acest obicei şi exersat în prezent, practic el nu este experimentat. NU poarte rămâne doar legată de rezolvarea problemelor exterioare. Când o problemă este rezolvată, o alta apare şi îi ia locul. Viaţa este o serie nesfârşită de probleme. Dacă vrei să fii fericit trebuie să fii fericit pur şi simplu – punct! Şi să nu fii fericit „pentru că”.

Despre iertare
„Pot ierta, dar nu pot uit”. Este doar un fel de a spune „nu voi ierta”. Aşa spunea Henry Ward Beecher. „Iertarea ar trebui să fie ca un bileţel pe care îl rupi în două şi îi dai foc ca să nu mai poată fi folosit împotriva nimănui, niciodată”.
Trebuie să pricepem un lucru atunci când practicăm iertarea: de fapt noi greşim atunci când urâm pe cineva pentru greşelile sale, sau îl condamnăm, sau îl clasificăm drept un anumit tip de persoană, confundând persoana cu respectivul său comportament; tot aşa este şi atunci când impunem mintal o datorie pe care celălalt trebuie să o „plătească” înainte ca noi să ne demonstrăm generozitatea sau acceptul afectiv.

„Încăperea fără tensiuni”
Sufletul şi sistemul dumneavoastră nervos au nevoie de o cameră de odihnă, de recuperare, de protecţie, aşa cum trupul are nevoie de o casă reală, pentru aceleaşi motive. Încăperea liniştită mentală oferă sistemului dumneavoastră nervos o mică vacanţă zilnică. În momentul în care vă luaţi un „concediu” mintal, lumea îndatoririlor de zi cu zi, a răspunderilor, a hotărârilor şi a tensiunilor dispare, „scăpaţi de ea”, retrăgându-vă mintal în „încăperea fără tensiuni”.
Nu uitaţi, sistemul dumneavoastră nervos nu distinge între experienţele reale şi cele viu imaginate.

Sentimentul învingătorului
„Sentimentul învingătorului” în sine nu este o cauă a acţionării în direcţia succesului, ci mai curând un semn sau un simptom că ne îndreptăm spre succes. Este mai degrabă ca un termometru care nu produce căldură în cameră, ci o măsoară. Putem folosi acest termometru cât se poate de practic. Nu uitaţi: când trăiţi sentimentul învingătorului, mecanismul interior este setat pentru succes.

Efectul Placebo
Ideea că placebo ar fi doar „o formă de autosugestie” nu explică de fapt nimic. Concluzia mult mai logică ar fi că, luând acest „medicament”, se trezeşte un orizont de aşteptare, creându-se o imagine a scopului care devine vindecarea, mecanismul creator funcţionând alături de propriul mecanism de vindecare al trupului pentru atingerea obiectivului.
Există cel puţin două căi de autosugestie în privinţa îmbătrânirii. Aşteptându-ne să „îmbătrânim” la o anumită vârstă, putem determina inconştient imaginea unui scop negativ, pe care urmează să îl îndeplinească mecanismul nostru creator. Aşteptându-ne să „îmbătrânim” şi temându-ne de consecinţe, fără să ne dăm seama chiar o şi facem. Începem să ne încetinim activităţile fizice şi mentale. Încetăm să practicăm orice activitate fizică serioasă şi începem să ne pierdem flexibilitatea încheieturilor. Lipsa exerciţiului fizic duce la contractarea capilarelor şi la dispariţia lor, iar cantitatea de sânge care circulă prin ţesuturile noastre este drastic redusă.

NU VĂ LIMITAŢI VIAŢA!
Eu cred că viaţa în sine se poate adapta. Ea nu este un scop în sine, ci mijlocul pentru a atinge un scop. Viaţa este unul dintre „mijloacele” pe care avem privilegiul să le folosim în diverse feluri pentru a atinge scopuri importante.
Eu cred că există O VIAŢĂ, o resursă, dar că această VIAŢĂ are multe modalităţi de exprimare şi se poate manifesta divers. Dacă vrem „Să obţinem mai multă viaţă de la viaţă” nu trebuie să ne limităm canalele prin care Viaţa poate ajunge la noi. Trebuie s-o acceptăm, fie că vine sub formă de ştiinţă, religie, psihologie sau orice altceva.
Un alt canal important îl reprezintă oamenii. Să nu le refuzăm ajutorul, fericirea şi bucuria pe care ne-o pot aduce sau pe care le-o putem aduce. Să nu fim prea orgolioşi refuzându-le sprijinul sau prea fără suflet nedându-le ajutor. Să nu spunem că e ceva „necurat” numai pentru că darul pe care îl primim s-ar putea să nu corespundă prejudecăţilor noastre şi ideilor referitoare la importanţa pe care ne-o acordăm.

Cea mai bună imagine personală de sine dintre toate
Să nu ne limităm acceptarea Vieţii prin sentimente de neîmplinire, de nerecunoaştere a propriei valori. Dumnezeu ne-a dat iertarea şi liniştea sufletească şi fericirea care derivă din acceptarea de sine. E ca şi cum am aduce o insultă Creatorului atunci când întoarcem spatele acestor daruri sau când spunem că omul – creaţia Sa este „necurată”, că nu are valoare, importanţă sau calităţi. Cea mai realistă şi adecvată imagine personală dintre toate ar fi să ne concepem drept „imagine făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. „Nu se poate ca având credinţa, profundă şi sinceră, cu toată convingerea, că sunteţi imaginea lui Dumnezeu, să nu primiţi o nouă sursă de încredere şi putere”, spunea Dr. Frank G. Slaughter.
Toate aceste idei vă vor ajuta să obţineţi mai multă viaţă de la Viaţă.

Carti citite in 2008: Cum sa vorbim in public

... de Dale Carnegie

Pentru a avea curaj când aveţi de înfruntat un public, purtaţi-vă ca şi cum aţi avea deja acest curaj.

Apreciaţi-vă la adevărata valoare, priviţi-vă publicul în ochi şi începeţi să vorbiţi încrezători de parcă toată lumea aceea v-ar datora bani. Imaginaţi-vă că aşa ar fi. Imaginaţi-vă că s-au adunat acolo ca să vă implore să-i mai păsuiţi. Efectul psihologic va fi unul pozitiv.

Discursul care nu dă niciodată greş presupune experienţă şi reflecţie.
Să pregăteşti un discurs înseamnă să transmiţi propriile gânduri, idei şi nevoi.

Notaţi ideile cărora le-aţi dat viaţă fără nici un sprijin. Ele sunt mai preţioase decât rubinele şi diamantele şi aurul cel mai fin.

Continuaţi să notaţi toate ideile care vă trec prin minte, meditând profund la ele. Nu trebuie să vă grăbiţi în aceste momente. Este una dintre cele mai importante tranzacţii mentale de care veţi avea parte. Este metoda prin care mintea devine cu adevărat productivă.

Dacă vă opriţi la aspectele tehnice ale unui subiect, ele pot deveni cu uşurinţă neinteresante pentru ceilalţi. În schimb, când este vorba despre oameni şi personalităţi – cu greu puteţi da greş. Discursul nu trebuie să fie o predică abstractă. Ar fi plictisitor. Trebuie să cuprindă cât mai multe exemple şi afirmaţii generale. Gândiţi-vă la cazuri concrete pe care le-aţi întâlnit şi la adevărurile fundamentale pe care consideraţi că aceste întâmplări le ilustrează. Ele vor da strălucire discursului.

Când vă pregătiţi discursul, analizaţi-vă publicul. Gândiţi-vă la ce-şi doreşte acesta. Uneori, asta înseamnă că efectul discursului este sigur.
Adunaţi 100 de gânduri şi renunţaţi la 90 dintre ele. Adunaţi mult mai mult material, mult mai multe informaţii decât aţi putea folosi. Faceţi asta pentru a avea mai multă încredere în voi, pentru a vă simţi stăpâni pe situaţie, pentru efectul spiritual şi sufletesc, dar şi pentru forma discursului.

Un bun orator duce fiecare idee la capăt. O termină şi nu se întoarce niciodată înapoi. Pentru asta vă suntem foarte recunoscători, domnule Orator. Căci ce poate fi mai confuz şi mai ineficient decât un vorbitor care sare de la una la alta şi revine la ce a spus înainte, bâjbâind ca un liliac în amurg?!

Statisticizare = tehnica folosirii statisticilor integrate în discurs, sub formă de comparaţii;
Demonstrarea unor afirmaţii deosebite şi cu grad scăzut de veridicitate dă rezultate bune.

Există patru lucruri pe care cu toţii le facem în mod inconştient într-o conversaţie. De patru lucruri trebuie să ţinem cont şi într-un discurs:
1. Subliniaţi cuvintele importante din frază şi acordaţi mai puţină atenţie celor nesemnificative.
2. Variaţi tonul vocii.
3. Modificaţi ritmul vorbirii, trecând rapid peste informaţiile lipsite de importanţă, acordând mai multă atenţie celor pe care doriţi să le subliniaţi.
4. Faceţi pauză înainte şi după ideile importante.

Dacă doriţi să vă folosiţi personalitatea la maxim, mergeţi întotdeauna odihnit în faţa publicului. Un vorbitor obosit nu reuşeşte să atragă, să fascineze. Nu faceţi greşeala obişnuită de a lăsa pregătirea şi planificarea discursului pe ultimul moment şi de a lucra într-un ritm nebun, încercând să recuperaţi timpul pierdut. Dacă veţi proceda aşa, veţi obosi fizic şi mintal, vă veţi pierde vitalitatea. Dacă, de exemplu, trebuie să ţineţi un discurs important în faţa unei comisii la ora patru după-amiază, luaţi un prânz uşor şi, dacă se poate, odihniţi-vă puţin. Odihna – asta e ceea ce vă trebuie din punct de vedere fizic şi mintal.

În jurul unui vorbitor se adună sute de gură-cască, în vreme ce altul are doar câţiva ascultători. De ce? Din cauza subiectului? Nu. Cel mai adesea, atracţia este vorbitorul însuşi. Cel care este mai interesat, este mai interesant. Vorbeşte mai cu viaţă şi cu pasiune. El radiază vitalitate şi însufleţire; aceştia sunt cei care trezesc întotdeauna atenţia.

Ce impresie produc hainele: marea majoritate a oratorilor au declarat că, atunci când erau bine îmbrăcaţi, puşi la patru ace şi foarte curaţi, faptul că ştiau asta le dădea senzaţia greu de explicat că aveau încredere în ei. Aveau o părere mai bună despre ei înşişi. Au declarat că atunci când arătau ca nişte persoane sigure pe sine li se părea mai simplu să se gândească la succes şi să-l obţină. Publicul îşi pierde respectul faţă de persoana care susţine un discurs atâta timp cât ea însăşi nu se respectă suficient. Se gândesc oare că mintea le este la fel de dezordonată ca părul sau ca pantofii nelustruiţi ori ca geanta diformă?

Sugestii pentru susţinerea unui discurs de succes:
1) Nu ţineţi discursuri când sunteţi obosit. Odihniţi-vă, reveniţi-vă, adunaţi-vă o rezervă de energie.
2) Mâncaţi frugal înainte de a ţine o conferinţă.
3) Nu vă blocaţi energia. Ea creează atracţie.
4) Îmbrăcaţi-vă îngrijit.
5) Zâmbiţi! Veniţi în faţa publicului ca şi cum v-aţi bucura că vă aflaţi acolo. Buna dispoziţie este contagioasă.
6) Dacă nu este vorba de o mulţime foarte mare sau dacă nu există alt motiv precis, o necesitate absolută, vorbitorul nu trebuie să stea pe scenă. Coborâţi la acelaşi nivel cu ceilalţi. Staţi aproape de ei. Lăsaţi protocolul. Stabiliţi o legătură mai intimă. Discursul trebuie să se transforme într-o conversaţie.
7) Aerul trebuie să fie curat.
8) Lumina trebuie să cadă pe chipul celui care vorbeşte. Lumea vrea să vă vadă. Schimbările subtile trebuie să vi se citească pe chip, pentru că ele sunt parte integrantă a discursului. Uneori, acestea sunt mai importante decât cuvintele.
9) Nu vă ascundeţi în spatele mesei. Oamenii vor să vă vadă.
10) Publicul nu rezistă ispitei de a se uita după ceva care se mişcă. Eliminaţi toate sursele de distragere a atenţiei publicului de la discursul dumneavoastră.

Introducerea unui discurs nu trebuie să înceapă în nici un caz cu un banc, dar nici să fie greoaie şi excesiv de solemnă. Binedispuneţi puţin publicul, dacă puteţi, făcând referire la situaţia dată, eventual la un alt vorbitor. Puteţi observa o inadvertenţă. Exageraţi-o. Acest gen de umor este de 40 de ori mai eficient decât un banc răsuflat cu mama soacră sau cu capra. Pentru a destinde atmosfera, cel mai simplu este să spuneţi o glumă despre voi înşivă. Descrieţi-vă într-o situaţie penibilă. Aceasta este însăşi esenţa umorului. O altă tehnică eficientă este enumerarea inadvertenţelor sau a calităţilor cuiva. Dacă aveţi umor şi în acelaşi timp faceţi şi complimente publicului, veţi avea mult mai multe şanse de succes. NU ÎNCEPEŢI CU SCUZE !!!

Introducerea trebuie să fie scurtă, să fie trasată doar printr-o frază sau două. Uneori poate lipsi cu desăvârşire. Intraţi direct în subiect folosind cât mai puţine cuvinte. Nimeni nu va avea obiecţii.

Umorul trebuie să fie glazura tortului, şi nu tortul în sine. Nu spuneţi glume nepotrivite!

Un vorbitor poate câştiga imediat atenţia publicului prin:
a) stârnirea curiozităţii;
b) relatarea unei poveşti de interes general;
c) începeţi printr-un exemplu tipic;
d) folosirea unui obiect;
e) puneţi o întrebare;
f) rostiţi un citat celebru;
g) arătaţi cum subiectul propus afectează în mod direct interesele vitale ale publicului;
h) începeţi prin a povesti întâmplări şocante;

Introducerea nu trebuie să fie prea protocolară. Nu o încorsetaţi. Trebuie să pară liberă, întâmplătoare, inevitabilă. Acest lucru se poate obţine referindu-vă la o întâmplare sau la un loc familiar pentru cei din public.

Încheierea unui discurs – greşeli: cei care termină „Cam asta este tot ce am vrut să vă spun despre acest subiect, aşa încât am mă opresc.” Aceasta nu este o încheiere. Este o greşeală. Miroase a amatorism. E aproape de neiertat. Dacă numai atâta aţi avut de spus, de ce nu încheiaţi frumos, rotund, de ce nu vă opriţi atunci, fără a mai spune că trebuie să vă opriţi? Procedaţi astfel şi lăsaţi publicul să judece dacă asta este tot ce aţi avut de spus. Finalul trebuie să fie plănuit. Încercaţi să transmiteţi un sentiment prin intermediul încheierii.
Încheierea este categoric cel mai important element strategic al unui discurs. Ceea ce se spune în încheiere este reţinut pe o perioadă mai lungă.
Faceţi o încheiere frumoasă, rotunjiţi discursul, nu lăsaţi colţuri tăioase sau abrupte.

Şapte modalităţi de a încheia un discurs:
1. Rezumaţi, restrângeţi, subliniaţi pe scurt principalele puncte pe care le-aţi evidenţiat.
2. Îndemnaţi la acţiune.
3. Faceţi publicului un compliment sincer.
4. Stârniţi măcar odată râsul.
5. Citaţi un vers deosebit.
6. Folosiţi un citat din Biblie.
7. Construiţi un punct culminant.

Ne interesează informaţiile ieşite din comun despre lucrurile obişnuite.

Cel care îi face pe alţii să vorbească despre ei înşişi, despre lucrurile care îi interesează şi care ştie să-i asculte atent va fi considerat priceput în arta conversaţiei, chiar dacă nu vorbeşte prea mult.

Bârfa pură, poveştile adevărate vor trezi şi vor menţine aproape întotdeauna atenţia publicului. Vorbitorul trebuie să sublinieze câteva idei, pe care să le exemplifice cu cazuri de interes general uman.

Vorbiţi la subiect. Daţi claritate afirmaţiilor, prin exemple concludente şi neobişnuite, astfel veţi impresiona şi veţi trezi interesul.

Presăraţi-vă discursul cu expresii care creează imagini, prin cuvinte ce pun în mişcare faptele chiar în faţa ochilor voştri.

Interesul manifestat de vorbitor este contagios. Publicul se va molipsi cu siguranţă dacă vorbitorul este suficient de convins de ceea ce spune.

Carti citite in 2008: De la lectura la bani

... de Burke Hedges

10 Principii nemuritoare ale succesului:
1. De azi încep o viaţă nouă.
2. Voi întâmpina această zi cu inima plină de iubire.
3. Voi persevera până când voi reuşi.
4. Eu sunt cel mai mare miracol al naturii.
5. Voi trăi această zi ca şi cum ar fi ultima.
6. Astăzi voi fi stăpânul propriilor mele emoţii.
7. Voi râde lumii.
8. Astăzi îmi voi spori valoarea de o sută de ori.
9. Voi acţiona acum.
10. De azi înainte mă voi ruga dar strigătele mele de ajutor vor deveni strigăte după îndrumare.

„Deodată Era Informaţiei era la vârful degetelor mele. Astăzi folosesc Internetul ca principal instrument pentru documentare. De exemplu, dacă vreau să aflu cât costă un Mercedes, tastez cuvântul Mercedes pe bara corespunzătoare a unui motor de căutare şi… iată, într-un interval de secunde am la dispoziţie zeci de mii de site-uri, de la intermediari… la finanţare… la componentele la mâna a doua… la licitaţii. Cu ajutorul Internetului, nu trebuie să mă duc la bibliotecă să-mi fac documentarea – vine biblioteca la mine! Şi cel mai uimitor lucru este că Internetul este încă abia la început.”

„Adevărul este că dacă nu faceţi decât să cumpăraţi cărţi veţi deveni mai sărac. Lectura cărţilor este acea care vă va face mai bogat.”

„… nu am prea multă înţelegere pentru oamenii care spun că nu au timp să citească pentru a se dezvolta. E o prostie. Au timp! Pur şi simplu, aleg să-şi folosească timpul pentru ceva ce preţuiesc mai mult decât lectura. Aşa cum am mai spus, micul avantaj poate aduce beneficii imense, dar NUMAI dacă punem la bătaie timpul minim necesar şi disciplina de a citi în fiecare zi.”

„Cititul îţi oferă un avantaj pentru a deveni mai bogat în relaţii… în fericire… în mulţumire de sine… împliniri… satisfacţie în carieră… şi aşa mai departe.”

„Autorii cărţii Time for Life rezumă situaţia astfel: <>. Devotament, imaginaţie, reflecţie şi disciplină – hmmm, mi se pare că exact asta facem atunci când citim.”

„… a te îmbogăţi înseamnă mai mult decât să-ţi măreşti contul din bancă. Bogăţia în sensul deplin al cuvântului înseamnă să detectezi problemle şi să le rezolvi. A te îmbogăţi înseamnă a deveni o persoană mai bună.”

„Foloseşte-ţi timpul pentru a te îmbogăţi din scrierile altora, astfel încât să obţii cu uşurinţă ceea ce alţii au obţinut muncind din greu.” (Socrate)

„Reevaluarea vieţilor noastre prin regândirea valorilor personale este primul pas către dezvoltarea personală.”

„Lectura este marele egalizator.”

„Reţeaua mondială ne pune lumea la vârful degetelor pentru câţiva dolari pe lună. Şi este din ce în ce mai ieftin… mai rapid şi mai uşor de folosit, cu fiecare oră care trece. De necrezut!”

Principiile-cheie necesare succesului şi dezvoltării personale: perseverenţa, disciplina, integritatea, concentrarea, credinţa, devotamentul.

Evoluţie, scop şi motivaţie

Scriu pentru că am întrebări, nu pentru că am răspunsuri. Însă îmi pasă ce răspunsuri îmi influenţează viaţa.

Aş putea afirma că îmi pasă foarte mult de dezvoltarea mea personală, însă nu ştiu câte dovezi pot aduce în favoarea acestei afirmaţii. Citesc articole despre dezvoltarea personală, studiez ideile lui Brian Tracy, Anthony Robbins, Steve Pavlina şi ale altor autori de cărţi şi filme motivaţionale. Motivaţia e un concept în care cred şi pe care merită să îl promovez în ideea că alţii, auzind despre acest concept, vor şti să îl studieze mai cu folos decât reuşesc eu. Cred sincer că ideile astea despre dezvoltarea pe orice plan – fizic, mintal, spiritual, personal, profesional, sentimental – au puterea de a ne motiva şi de a ne da curajul să facem exact ceea ce vrem şi să obţinem exact ceea ce ne dorim. Nu vorbesc filozofii. Pot da exemple de idei şi metode care pot facilita obţinerea puterii, cucerirea femeilor/bărbaţilor, influenţarea persoanelor, dobândirea bunăstării financiare, obţinerea unei stări de linişte sufletească, transformarea experienţelor negative în lecţii pozitive de viaţă. Marea diferenţa o face acţiunea. Degeaba cunosc sute de exemple şi de idei motivaţionale, dacă nu le şi urmez, dacă nu le şi pun în practică. A cunoaşte astfel de lucruri nu schimbă aproape nimic dacă nu există şi hotărârea de a le pune în practică, de a încerca să le înţeleg din punct de vedere personal.

Când scriu acest articol mă gândesc mai ales la cei care vor exclama: „Poveşti de adormit copii! La ce mă ajută să ştiu toate astea când zilnic mor oameni nevinovaţi în jurul meu, când trebuie să umblu înarmat dacă vreau să trec prin unele cartiere noaptea, când trebuie în fiecare moment să stau cu ochii-n paişpe’ ca să nu îmi rănească nimeni caracterul, orgoliul, sau să nu îmi dea în cap vreun drogat, când nimeni nu mai are respect pentru nimeni şi când trăiesc într-un sistem şi într-o ţară care nu ştie cum să mă mai mulgă de bani şi sănătate pentru profitul unor escroci”.

Dar mă gândesc şi la cei care vor spune, printre râsete: „Eu să am banu’, femeia, păpica şi Merţanu’ şi pot, frate, să ajung în Nirvana. Dacă nu mere, mai trag un fum, mai sparg o venă şi am locu’n rai asigurat. Nu mă iei tu pe mine cu vrăjeli din astea care nu fac doi lei.”

Altor categorii cred că mă voi adresa în alt articol…

Şi unii, şi alţii au dreptate. Dreptatea lor.

E adevărat că lumea asta în care trăim e o mare pacoste, ne stoarce de resurse, oferindu-ne sărăcie, stres, depresii, prostie generalizată şi fanatism, dacă e să dau doar câteva exemple.

E adevărat şi că asigurându-ţi cât mai bine traiul şi simţindu-te cât mai bine din punct de vedere material, prin orice mijloace, poate fi un mod de viaţă destul de valabil.

E adevărat că viaţa ta îţi aparţine şi că nimeni nu are dreptul să îţi zică ce să faci cu ea, că e dreptul tău să o distrugi, să o faci realmente „de rahat”.

E adevărat că ai prea multe probleme pe cap ca să îţi mai pese şi de altceva în afară de rutina zilnică.

Dar eu mă întreb, poate pentru prima dată de când scriu articole, ne obligă cineva să trăim aşa cum trăim? Chiar nu există soluţii eficiente care să elimine mare parte din problemele existenţiale care ne macină sau ne obligă să acţionăm aşa cum nu ne dorim?

Nu e un secret că - de când a apărut literatura motivaţională, cu miile de autori care au oferit soluţii mai mult sau mai puţin viabile la problemele noastre, - problemele s-au diversificat şi traiul nostru s-a înrăutăţit. Dăm vina pe o grămadă de factori, de la încălzirea globală până la casiera care a bătut greşit preţul în casa de marcat, dar mă întreb: câţi reuşesc să perceapă situaţia de ansamblu?

Ne aflăm într-o perioadă destul de tulbure, în care religiile se cam clatină, războaiele cresc în intensitate şi gravitate, echilibrul natural este grav afectat, crizele financiare se propagă în întreaga lume, bolile fac zeci de milioane de victime, mâncarea ne devine duşman prin conţinutul ei nesănătos… „Oamenii sunt de vină, îşi merită soarta” a devenit un soi de afirmaţie consolatoare, un fel de îndemn universal la nepăsare. „Ce pot face eu să remediez asemenea probleme globale?”. Aproape nimic, chiar nu poţi face aproape nimic. Dar eu simt că scopul nostru nu ar trebui să fie rezolvarea problemelor globale. Acest scop e un duşman al motivaţiei, pentru că e prea mare pentru a-l putea înţelege, d-apoi să mai şi acţionezi mânat de el. Cred că e unul din motivele pentru care literatura motivaţională are efect invers. Omul şi-a dorit mereu ceva mai bun pentru el şi pentru ai lui, dar instinctul de supravieţuire şi apoi dorinţa de bunăstare au aruncat dorinţa de „mai bine”, în favoarea celei de „mai comod”.

Am putea gândi şi în alt fel: că aceste schimbări nu sunt o înrăutăţire a unei situaţii, ci o amplă şi puternică remodelare a lumii. Mi-a venit ideea asta după ce am vizionat un documentar despre viaţa în preistorie. Unul dintre principiile de bază era că omul s-a adaptat propriilor schimbări, schimbărilor pe care el însuşi le-a făcut în viaţa lui. Marile migraţii au determinat modificarea radicală a naturii, dar şi a omului. Negoţul primar dintre vânători, pescari şi fermieri a determinat relaţii sociale care au dus la închegarea unor societăţi din care a evoluat ceea ce exista în prezent. Deci, cumva, tot ceea ce vedem în jurul nostru reprezintă începuturile unei noi lumi, o altă treaptă în evoluţia de sute de sute de mii de ani a omului, şi nu o alterare a condiţiilor din trecut. Dacă am sta să judecăm obiectiv trecutul, am vedea că noi am evoluat constant, nu am regresat niciodată. Cel mai simplu exemplu îl reprezintă tehnologia. Iniţiez încă o ipoteză, pe care o voi lăsa însă doar în stadiu de afirmaţie. Noi, având o durată de viaţă foarte mică, nu prea avem cum să percepem evoluţia în mod general, pe durate mari de timp. Nu putem să ne dăm seama de ea decât privind în trecut, pe care îl vedem într-o lumină mai bună decât prezentul deoarece avem tendinţa de a fi nostalgici, oricât de duri am părea.

Aşadar, evoluţie, şi nu regres. În ciuda miilor de războaie, în ciuda bolilor, oamenii au mers înainte, au evoluat.

Evoluţia însă nu s-a produs fiindcă un grup mare de oameni au zis „Gata! Nu mai merge aşa. De-acum înainte facem altfel!”. Grupurile mari de oameni sunt uşor de controlat, dacă aruncăm o privire înapoi. Oamenii de succes, oamenii inovatori, marii oratori, marii scriitori, marii exploratori, marii oameni de ştiinţă, marii conducători, oamenii care au schimbat faţa pământului, aceştia sunt cei care au iniţiat schimbarea. Beneficiile mari pe care le-au avut invenţiile lor, modernizarea pe care au adus-o cu sine, au determinat acceptarea şi adoptarea lor de către mari grupuri de oameni. În mod simplist, aşa sună evoluţia umanităţii. Studii şi cercetări au dovedit că oamenii din preistorie aveau creierul la fel de mare ca oamenii din ziua de astăzi. Deci nu erau deloc mai prejos. Singura diferenţă au făcut-o inovaţiile, perpetuarea acţiunilor care au încurajat evoluţia. Asta probabil datorită dorinţei omului de „mai mult” şi „mai bine”.

Treptat, ajungem şi la întrebarea: „Ei bine, şi cum au reuşit acei oameni să devină deschizători de drumuri, să schimbe faţa pământului?”. Prin intermediul dezvoltării personale. Prin faptul că au ales să nu rămână anonimi, ci au decis că lumea va fi mai bună prin efortul lor creator. Au decis că se merită să lupte pentru scopul lor, pentru că viaţa nu este veşnică. Principiile motivaţionale în special la asta servesc, ajută la dobândirea unor atribute (mă refer la calităţi, abilităţi, etc.) care să servească unui scop bine conturat şi declarat. Motivaţia, scopul şi legile motivaţionale sunt strâns legate şi au creat minţile cele mai strălucite şi succesele cele mai răsunătoare. Dar cum acesta e un articol general, nu detaliez. Însă pot da un exemplu cât de cât ilustrativ. Credeţi că Bill Gates, ca să ajungă la averea colosală şi renumele mondial, a trăit sau a gândit la fel ca orice alt om de treabă care ştie doar de casă, masă, familie şi serviciu?

Bănuiesc că, dacă ai citit până aici, e foarte posibil să ai, faţă de motivaţie şi scopurile mari, una dintre reacţiile „Dar eu nu vreau să schimb nimic, vreau doar să trăiesc mai bine”, „Eu nu cred că pot fi un deschizător de drumuri”, „Eu vreau să fac multe, dar exista lucruri şi persoane care mă limitează”, „Am încercat dar nu a mers”, „A mers odată, acum oamenii sunt mult mai răi decât în trecut”.

Dacă nu doreşti să schimbi nimic, nici măcar pe tine însuţi, nici problemele pe care le ai în prezent sau chiar viaţa pe care o duci, atunci suferi de o boală sufletească foarte gravă, numită lipsa totală a motivaţiei. Cumva îţi negi condiţia umană, aceea de a dori mereu ce e mai bine măcar pentru propria persoană.

Dacă nu crezi că ai capacitatea de a de a fi o persoană specială, care să se autodepăşească în mod constant şi care să aducă un aport la evoluţia generală (prin acest aport înţeleg chiar şi fapte care influenţează în bine viaţa câtorva persoane, deci nu e filozofie seacă) atunci nu vei avea, pentru că eşti ceea ce gândeşti şi crezi. Dacă vei crede că poţi, ai dreptate; dacă vei crede că nu poţi, ai de asemenea dreptate. E o lege de bază în literatura motivaţională.

A spune că evenimente şi persoane sunt de vină pentru un eşec personal sau pentru lipsa de acţiune, e foarte comod şi nestresant. E mai uşor să te laşi purtat de val decât să înoţi împotriva lui. E un alt argument pentru înţelegerea greşită a domeniului motivaţional. Presupune multă muncă, eşecuri repetate peste care trebuie să treci pentru a continua, presupune o constantă grijă faţă de atitudinea ta, stăpânire de sine şi alte calităţi. Aceste calităţi se pot dobândi, nu se naşte nimeni cu ele, dar presupun muncă susţinută şi, deseori, să acţionezi în ciuda limitărilor pe care le impun evenimentele, mediul înconjurător şi oamenii care gândesc altfel.

Să încerci odată nu înseamnă să reuşeşti. O povestioară spune că Thomas Edison, părintele becului electric, a dat greş de peste o sută de ori înainte de a inventa o versiune funcţională a becului.

De asemenea, a ţine cont de împrejurări, a lua de bun tot ce auzi şi a nu încerca să vezi şi altfel lucrurile nu te va face o persoană deosebită. Tocmai efortul de a încerca lucruri noi, de a adopta idei originale şi non-conformiste, este cel care permite evoluţia. Cei care au adus înnoiri în lume au fost oameni extrem de originali, creativi şi non-conformişti, care au negat concepte vechi şi limitatoare şi au hotărât că doar încercând pot vedea dacă se poate mai bine sau nu.

Aşadar, o viaţă trăită doar de dragul respiraţiei ritmice nu te va ajuta să obţii tot ce doreşti şi să îţi îndeplineşti dorinţele.

Ajungem astfel şi la ultima idee promovată de articol: motivaţia, scopul, evoluţia, nu trebuie privite abstract, filozofic, ci extrem de practic. De fapt, toate invenţiile şi ideile bune de până acum au răspuns unor nevoi şi probleme extrem de practice. Scopul, indiferent că este deţinerea unei limuzine de lux sau găsirea unui tratament pentru cancer, diferă la acest nivel doar prin atributul personal/general. În funcţie de persoana asupra căruia se răsfrânge rezultatul dorit. Atitudinile şi practicile promovate de literatura motivaţională ajută, indiferent de scopul căruia se adresează. Marele „Însă” din această idee este reprezentat de caracterul scopului. Pentru un scop negativ, nicio tehnică nu va funcţiona. Asta deoarece domeniul motivaţional se adresează beneficului, nu maleficului. Scopurile care presupun afectarea unor persoane sau împlinirea unor evenimente negative, nu susţin evoluţia pe termen lung, evoluţia „bună”. De fapt, ca să nu filozofăm, când vei avea un scop bine definit, indiferent cât de mare sau de important este, îţi poţi pune întrebarea: „Îndeplinirea acestui scop afectează pe cineva sau creează vreun eveniment negativ?”. Dacă da, acel scop nu te va ajuta în nici un fel să evoluezi pozitiv sau să ajuţi la evoluţia generală.

Fiecare alege cum să îşi trăiască viaţa, dar alegerile acestea implică aproape întotdeauna şi alte persoane, pe care le influenţează mai mult sau mai puţin. Nu prea mai merge să ne ascundem după deget, spunând că e treaba fiecăruia ce face cu viaţa lui. Nu aşa vom fi mai împăcaţi cu noi înşine. Până la urmă, schimbarea începe din propria persoană. Alege să trăieşti la fel de mizerabil ca alte milioane de oameni din întreaga lume, pentru care nu exista nimic altceva în afară de rutină, griji şi stres, alege să nu te gândeşti decât la ceea ce ţi se spune şi la ceea ce vezi şi vei trece foarte repede şi lin prin viaţă, nu-ţi va simţi multă lume lipsa când vei muri. Alternativa ar fi să devii mai conştient de ceea ce te afectează cât de cât direct, să descoperi care lucruri nu îţi convin, să cauţi metode de a le schimba şi să încerci să le schimbi. Sau să te schimbi tu, astfel încât să nu te mai afecteze. Dar, să nu afectezi pe nimeni şi să nu te laşi afectat de nimeni. Închide porţile spiritului în faţa persoanelor care te descurajează sau te deprimă.

Încearcă! Până la urmă viaţa este un joc pe care îl pierzi doar dacă nu îl joci.

Despre antreprenori tineri

Am 18 ani, am înfiinţat o firmă de web design împreună cu doi colegi, în vara acestui an, cu bani câştigaţi prin muncă cinstită. Sunt unul dintre tinerii curajoşi care au ales calea lungă şi anevoioasă a antreprenoriatului, însă sunt pasionat de ceea ce fac şi un sentiment de mulţumire sufletească temporară mă ajută să doresc tot mai mult, să tind spre dezvoltarea continuă.

Probabil că acest sentiment uşurel de mulţumire m-ar flata, dacă nu aş avea cunoştinţă de existenţa a doi tineri, Cameron Johnson şi Ryan Allis, tineri care la vârsta de 18 ani câştigau milioane de dolari din afacerile lor şi publicaseră deja câte o carte. Biografiile lor le puteţi afla cu uşurinţă de pe Internet, la www.cameronjohnson.com şi www.ryanallis.com . Aflând de ei, mi-am dat seama că acţiunile mele în direcţia antreprenoriatului nu sunt nişte mofturi sau nişte opţiuni, ci nişte NECESITĂŢI. E necesar şi obligatoriu să se ţină cont de antreprenoriat într-o societate din ce în ce mai axată pe dezvoltarea activităţilor profesionale "independente" de cartea de muncă.

Cert este că exemplele acestor doi tineri fantastici, aproape ireal de deştepţi, atrage atenţia asupra faptului că nu e niciodată prea devreme pentru a începe propriul drum către dobândirea succesului şi apoi către menţinerea acestuia. Şi încă un lucru: dobândirea succesului nu e nicidecum muncă pentru o viaţă întreagă, ci poate fi o perioadă extrem de scurtă de maxim 6 ani (în cazul lui Cameron Johnson, care la 15 ani era deja CEO – Chief Executive Officer – la o companie japoneză) în care se pun bazele unei dezvoltări ulterioare fulminante.

Cei doi au un lucru în comun, se axează extrem de mult pe oferirea de „quality content”, informaţii relevante pentru dezvoltarea personală şi profesională a celor care le ascultă sfaturile. Afacerile, banii, succesul, sunt elemente ce ţin de umbră, de context. Ceea ce reiese din fiecare aspect al vieţii lor este filozofia de viaţă, de business, în primul rând ei sunt furnizori de informaţie, sunt antreprenori ai educaţiei. Şi nu mă refer nicidecum la educaţia şcolară…

Consider că aceste exemple de succese la vârste considerate fragede ar trebui să ne motiveze în a ne dori şi noi mai multe de la viaţă. Chiar dacă veţi considera că vârsta nu mai reprezintă un avantaj, ca în cazul celor doi, încercaţi să deveniţi antreprenori ai educaţiei, prin furnizarea de informaţii utile dezvoltării personale şi profesionale a celor din jurul vostru.