Remember: „Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă...”

Creştinul este un cavaler al Luminii, încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi coiful Mântuirii iar armele sale sunt sabia Duhului şi Sfânta Cruce.

Creştinismul este o religie a luptei, a curajului şi a devenirii paradoxale. De ce paradoxală? Deoarece credinciosul este om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost numit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. Aici intervine curajul acestei credinţe. Devenirea, care mai poate fi numită şi Mântuire, nu este la îndemâna oricui doreşte acest lucru, ci se câştigă cu multă trudă şi luptă. Creştinul este un cavaler al Luminii deoarece luptă în războiul nevăzut, cu ispitele nenumărate la care este supus în fiecare clipă. Fiecare ispită în- vinsă este o luptă câştigată şi o virtute dobândită. Dar încă de la început trebuie să avem două virtuţi în minte şi în inimă: răbdarea şi înţelepciunea. Răbdare pentru că nimic nu este dat de-a gata, toate sensurile ultime sunt adânc îngropate în viaţă şi trebuie căutate fără oprire deoarece nimeni nu-şi ştie ultimul ceas. Înţelepciune pentru că viaţa este o vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca şi pe pe lângă toate acestea Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns, care trebuie descoperit.

Dumnezeu este ascuns, dar fără să ştim este prezent lângă noi în fiecare clipă îndemnându-ne prin Cruce, Biblie şi preoţi să nu părăsim drumul strâmt şi nepavat care duce spre Mântuire.

În definitiv, sensul cel mai adânc al vieţii este să ne pregătim pentru cealaltă viaţă.

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

A visa înseamnă a trăi

A visa înseamnă a trăi? A trăi înseamnă a visa? Într-o lume în care orice este posibil, nu este exclus. Oare visele au şi ele la rândul lor vise? Oare speranţa nu tânjeşte în mod paradoxal către o altă speranţă?

Simt nevoia să vă povestesc un vis… Un vis alb... Un vis al purităţii şi al hazardului, un vis despre care nu pot vorbi decât visând...

Dintotdeauna au existat poveşti, mituri ancestrale despre originile ce sălăşluiesc încă în adâncul sufletelor noastre. Origini care treptat au fost uitate, părăsite, renegate de o conştiinţă tot mai raţională, tot mai rigidă. Uneori, aceste rădăcini, deşi au fost îngropate sub noroiul şi cenuşa evoluţiei noastre, renasc, se dezvoltă şi într-un târziu ies la suprafaţă, acaparând sufletul, prins între esenţă şi existenţă. Omul reintră treptat în de mult pierduta comuniune cu natura, cu sensul primordialei existenţe, reînvaţă să comunice cu nefiinţa, să o transforme în viaţă vibrândă şi să o lase să îl învăluie spiritul, care dobândeşte deplina sa libertate din Timpul Visului.

Elementele naturii, care din vechime nu au mai comunicat omului esenţa lor sublimă, încep să se dezvăluie înaintea ochilor prin care se revarsă, asemeni luminii prin ferestre, sufletul liber. Apa îşi şopteşte secretul încuiat de milenii în şopot, aerul îşi îngână povestea de mii de ori purtată prin lume de şuierândele pelegrinări, iarba îşi plânge dorul şi ireversibila karma, iar muntele... Muntele visează. De milenii îşi strigă singurătatea prin somptuoasele sale cascade, de milenii se împotriveşte cu încăpăţânare trecerii timpului şi uitării oamenilor. Şi visează... la cineva care să i se alăture în lupta cu aceşti titani, dar mai ales să îi aline crunta singurătate, blestemul solitudinii.

Poate de aceea mirajul muntelui se relevă uneori ochilor celui intrat pe jumătate în lumea visului şi a legendei, în lumea tuturor şi a nimănui. Acest vis alb nu poate rămâne indiferent sufletului, acest sensibil receptacul al tuturor miracolelor lumii. Sufletul începe să-şi caute visul, sperând la împlinire şi eliberare. Odată găsit, visul devorează fiinţa, eliberând spiritul, pentru a dezlega blestemul etern al solitudinii muntelui.

Sperând la împlinirea unei neîmpliniri, sau a hazardului, muntele , visul cel alb, continuă să „facă victime”, conturând cu timpul un spirit alcătuit din esenţa celor care l-au iubit şi l-au căutat, o entitate care să îi umple singurătatea milenară. Nu este o stare de fapt, nu este un aspect al existenţei, este doar un vis de culoarea purităţii, care îşi extrage seva din hazard, neîmplinire, durere şi moarte. O viaţă metafizică formată din vise, speranţe şi vieţi închinate. Cui? Visului. În ce scop? Încă nu ştim, dar înlăuntrul fiinţei noastre sălăşluieşte răspunsul.

***

Un eseu inspirat de melodia "Muntele Alb" de la Karma... Povestea cântecului am aflat-o de la o bună prietenă, Raluca Manole.

Un remember: Agonia reînvierii

Toamna... chiar şi când îi pronunţi numele ţi se umple sufletul de jale şi de durere. Ea aduce pe mâinile-i lungi şi uscate moarte şi dâre galbene de moarte lasă lunga-i mantie. Părul ei lung şi cenuşiu sufocă încet natura, în timp ce suflarea ei înnegreşte cer şi pământ. Dar... cântă. Da! Chiar şi toamna cântă. Îngână un străvechi prohod, prohod al anului ce moare.

Şi vântul capătă gheare de fier, cu care zgârie noaptea ferestre, speriind copiii mici. Apoi umblă furios prin lume, frângând corpurile fragede ale frunzelor.

Stau şi mă întreb: pentru ce atâta durere, suferinţă? Pentru ce acest calvar? Răspunsul vine singur: pentru o nouă Înviere.

(Chimu Alexandru, cls. VII A)

"Despre educaţie" de Vasile Pârvan

Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuţă cu dar suficient de imitaţie un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii şefi de şcoli, filozofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creării, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută şi al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. "Profesorul" contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentinţe revelate, ci un "prospector" de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n-avem preţuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulţimea purtătorilor de ghiozdane de şcoală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniştit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conştiinţă proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înţelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Şi libertatea nu poate înflori în turmă. şi nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere şi disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări şcolare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiţi de demonul lăuntric. Libertatea aceasta creşte din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă şi el simplu şcolar, alergând la un loc cu copiii şi adolescenţii după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalităţii utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o şcoală, atâta libertate a gândului şi deci atâta putinţă de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărăşie de viitori oameni.

(Vasile Pârvan, "Datoria vieţii noastre")

"Steaua fara... Mihail Sebastian", regia: Ion Sapdaru

Aflat sub puternicul efect al spectacolului de teatru „Steaua fără… Mihail Sebastian”, în regia lui Ion Sapdaru, m-am decis să redactez o scurtă şi umilă cronică a acestui eveniment cultural, prin care să dau glas câtorva gânduri izvorâte din inimă.

Holocaustul, ca eveniment istoric de o amploare extraordinară, ce a avut o tragică influenţă asupra întregii lumi, a început să mă impresioneze odată cu înţelegerea cumplitelor suferinţe îndurate de evreii prigoniţi. Însă, datorită mediatizării excesive, tragedia a devenit pentru mine o poveste agasantă prin insistenţa şi ipocrizia unor naratori care tratau cinic, chiar tehnic, tragedia unor oameni vinovaţi că s-au născut sub steaua lui David. Holocaustul ca un fenomen politico-social care a dus la exterminarea în masă a populaţiei evreieşti din Europa…

Am făcut această introducere deoarece, pentru mine, are o mare legătură cu piesa de teatru. „Steaua fără… Mihail Sebastian” mi-a relevat un aspect inedit al Holocaustului: cel cultural. Omul şi evreul Mihail Sebastian reprezintă două ipostaze ale aceleiaşi feţe, pe când ipostaza de scriitor este o mască surâzândă, care nu reflectă drama existenţială a unui om prigonit de societate, părăsit de prieteni, umilit de apropiaţi. În fapt, trădarea apare ca laitmotiv, după părerea mea, deoarece foarte multe scene ilustrează atitudinea rece şi batjocoritoare a unor aşa-zişi prieteni faţă de drama scriitorului. Tocmai aceste întâmplări concrete formează substanţa suferinţei, cristalizată în singurătatea, teama, şi – în final – resemnarea dramaturgului.

Generalizând, condiţia umană a scriitorului Mihail Sebastian este de o surprinzătoare actualitate, deoarece ilustrează insuficienţa dictonului „Trăim împreună, murim singuri”. Înţelesul este inversat, în condiţiile în care a trăit stigmatizat de singurătate şi de prejudecăţile celor din jurul său şi a murit încercând să găsească înţelegere.

Un detaliu care m-a impresionat în mod deosebit l-au reprezentat privirile evreilor din imaginile proiectate pe fundal. Erau ochii neputincioaselor victime înghiţite de sutele de lagăre de exterminare, ai condamnaţilor fără vină, conştienţi de iminenta şi violenta lor moarte. Cifrele şi statisticile îşi pierd valoarea în raport cu imaginea unui om subnutrit, grav bolnav şi trăind în condiţii mizere pentru faptul că face parte dintr-o rasă catalogată de minţi întunecate drept „inferioară”.

Această piesă de teatru, prin claritatea şi forţa mesajului, se constituie într-un îndemn la conştientizarea realităţii, la abolirea ideilor preconcepute ce încă mai sunt acceptate de mulţi dintre noi, în ceea ce priveşte populaţia evreiască. Mulţi spun că se face prea mare caz în legătură cu Holocastul, că greşelile aparţin trecutului, concretizate în nazism, comunism. Însă un mesaj subtil al piesei este faptul că, amintindu-ne mereu de nevinovatele victime, străduindu-ne să nu mai repetăm nicicând greşelile ce au avut un colosal efect, aducem un umil omagiu celor sacrificaţi.

Referitor la jocul actoricesc, nu pot emite păreri avizate, însă nu am decât cuvinte de laudă. Din poziţia de profan spectator, în care mă găseam, am avut pe toată durata spectacolului sentimentul veridicului. Viaţa cotidiană, trăirile personajelor mi-au părut perfect transpuse în plan artistic. Totodată am avut şi un soi de revelaţie personală: valoarea unui actor nu se cunoaşte doar după calitatea interpretării unor roluri mari, ci şi după felul cum interpretează rolurile mici.