Scriu pentru că am întrebări, nu pentru că am răspunsuri. Însă îmi pasă ce răspunsuri îmi influenţează viaţa.
Aş putea afirma că îmi pasă foarte mult de dezvoltarea mea personală, însă nu ştiu câte dovezi pot aduce în favoarea acestei afirmaţii. Citesc articole despre dezvoltarea personală, studiez ideile lui Brian Tracy, Anthony Robbins, Steve Pavlina şi ale altor autori de cărţi şi filme motivaţionale. Motivaţia e un concept în care cred şi pe care merită să îl promovez în ideea că alţii, auzind despre acest concept, vor şti să îl studieze mai cu folos decât reuşesc eu. Cred sincer că ideile astea despre dezvoltarea pe orice plan – fizic, mintal, spiritual, personal, profesional, sentimental – au puterea de a ne motiva şi de a ne da curajul să facem exact ceea ce vrem şi să obţinem exact ceea ce ne dorim. Nu vorbesc filozofii. Pot da exemple de idei şi metode care pot facilita obţinerea puterii, cucerirea femeilor/bărbaţilor, influenţarea persoanelor, dobândirea bunăstării financiare, obţinerea unei stări de linişte sufletească, transformarea experienţelor negative în lecţii pozitive de viaţă. Marea diferenţa o face acţiunea. Degeaba cunosc sute de exemple şi de idei motivaţionale, dacă nu le şi urmez, dacă nu le şi pun în practică. A cunoaşte astfel de lucruri nu schimbă aproape nimic dacă nu există şi hotărârea de a le pune în practică, de a încerca să le înţeleg din punct de vedere personal.
Când scriu acest articol mă gândesc mai ales la cei care vor exclama: „Poveşti de adormit copii! La ce mă ajută să ştiu toate astea când zilnic mor oameni nevinovaţi în jurul meu, când trebuie să umblu înarmat dacă vreau să trec prin unele cartiere noaptea, când trebuie în fiecare moment să stau cu ochii-n paişpe’ ca să nu îmi rănească nimeni caracterul, orgoliul, sau să nu îmi dea în cap vreun drogat, când nimeni nu mai are respect pentru nimeni şi când trăiesc într-un sistem şi într-o ţară care nu ştie cum să mă mai mulgă de bani şi sănătate pentru profitul unor escroci”.
Dar mă gândesc şi la cei care vor spune, printre râsete: „Eu să am banu’, femeia, păpica şi Merţanu’ şi pot, frate, să ajung în Nirvana. Dacă nu mere, mai trag un fum, mai sparg o venă şi am locu’n rai asigurat. Nu mă iei tu pe mine cu vrăjeli din astea care nu fac doi lei.”
Altor categorii cred că mă voi adresa în alt articol…
Şi unii, şi alţii au dreptate. Dreptatea lor.
E adevărat că lumea asta în care trăim e o mare pacoste, ne stoarce de resurse, oferindu-ne sărăcie, stres, depresii, prostie generalizată şi fanatism, dacă e să dau doar câteva exemple.
E adevărat şi că asigurându-ţi cât mai bine traiul şi simţindu-te cât mai bine din punct de vedere material, prin orice mijloace, poate fi un mod de viaţă destul de valabil.
E adevărat că viaţa ta îţi aparţine şi că nimeni nu are dreptul să îţi zică ce să faci cu ea, că e dreptul tău să o distrugi, să o faci realmente „de rahat”.
E adevărat că ai prea multe probleme pe cap ca să îţi mai pese şi de altceva în afară de rutina zilnică.
Dar eu mă întreb, poate pentru prima dată de când scriu articole, ne obligă cineva să trăim aşa cum trăim? Chiar nu există soluţii eficiente care să elimine mare parte din problemele existenţiale care ne macină sau ne obligă să acţionăm aşa cum nu ne dorim?
Nu e un secret că - de când a apărut literatura motivaţională, cu miile de autori care au oferit soluţii mai mult sau mai puţin viabile la problemele noastre, - problemele s-au diversificat şi traiul nostru s-a înrăutăţit. Dăm vina pe o grămadă de factori, de la încălzirea globală până la casiera care a bătut greşit preţul în casa de marcat, dar mă întreb: câţi reuşesc să perceapă situaţia de ansamblu?
Ne aflăm într-o perioadă destul de tulbure, în care religiile se cam clatină, războaiele cresc în intensitate şi gravitate, echilibrul natural este grav afectat, crizele financiare se propagă în întreaga lume, bolile fac zeci de milioane de victime, mâncarea ne devine duşman prin conţinutul ei nesănătos… „Oamenii sunt de vină, îşi merită soarta” a devenit un soi de afirmaţie consolatoare, un fel de îndemn universal la nepăsare. „Ce pot face eu să remediez asemenea probleme globale?”. Aproape nimic, chiar nu poţi face aproape nimic. Dar eu simt că scopul nostru nu ar trebui să fie rezolvarea problemelor globale. Acest scop e un duşman al motivaţiei, pentru că e prea mare pentru a-l putea înţelege, d-apoi să mai şi acţionezi mânat de el. Cred că e unul din motivele pentru care literatura motivaţională are efect invers. Omul şi-a dorit mereu ceva mai bun pentru el şi pentru ai lui, dar instinctul de supravieţuire şi apoi dorinţa de bunăstare au aruncat dorinţa de „mai bine”, în favoarea celei de „mai comod”.
Am putea gândi şi în alt fel: că aceste schimbări nu sunt o înrăutăţire a unei situaţii, ci o amplă şi puternică remodelare a lumii. Mi-a venit ideea asta după ce am vizionat un documentar despre viaţa în preistorie. Unul dintre principiile de bază era că omul s-a adaptat propriilor schimbări, schimbărilor pe care el însuşi le-a făcut în viaţa lui. Marile migraţii au determinat modificarea radicală a naturii, dar şi a omului. Negoţul primar dintre vânători, pescari şi fermieri a determinat relaţii sociale care au dus la închegarea unor societăţi din care a evoluat ceea ce exista în prezent. Deci, cumva, tot ceea ce vedem în jurul nostru reprezintă începuturile unei noi lumi, o altă treaptă în evoluţia de sute de sute de mii de ani a omului, şi nu o alterare a condiţiilor din trecut. Dacă am sta să judecăm obiectiv trecutul, am vedea că noi am evoluat constant, nu am regresat niciodată. Cel mai simplu exemplu îl reprezintă tehnologia. Iniţiez încă o ipoteză, pe care o voi lăsa însă doar în stadiu de afirmaţie. Noi, având o durată de viaţă foarte mică, nu prea avem cum să percepem evoluţia în mod general, pe durate mari de timp. Nu putem să ne dăm seama de ea decât privind în trecut, pe care îl vedem într-o lumină mai bună decât prezentul deoarece avem tendinţa de a fi nostalgici, oricât de duri am părea.
Aşadar, evoluţie, şi nu regres. În ciuda miilor de războaie, în ciuda bolilor, oamenii au mers înainte, au evoluat.
Evoluţia însă nu s-a produs fiindcă un grup mare de oameni au zis „Gata! Nu mai merge aşa. De-acum înainte facem altfel!”. Grupurile mari de oameni sunt uşor de controlat, dacă aruncăm o privire înapoi. Oamenii de succes, oamenii inovatori, marii oratori, marii scriitori, marii exploratori, marii oameni de ştiinţă, marii conducători, oamenii care au schimbat faţa pământului, aceştia sunt cei care au iniţiat schimbarea. Beneficiile mari pe care le-au avut invenţiile lor, modernizarea pe care au adus-o cu sine, au determinat acceptarea şi adoptarea lor de către mari grupuri de oameni. În mod simplist, aşa sună evoluţia umanităţii. Studii şi cercetări au dovedit că oamenii din preistorie aveau creierul la fel de mare ca oamenii din ziua de astăzi. Deci nu erau deloc mai prejos. Singura diferenţă au făcut-o inovaţiile, perpetuarea acţiunilor care au încurajat evoluţia. Asta probabil datorită dorinţei omului de „mai mult” şi „mai bine”.
Treptat, ajungem şi la întrebarea: „Ei bine, şi cum au reuşit acei oameni să devină deschizători de drumuri, să schimbe faţa pământului?”. Prin intermediul dezvoltării personale. Prin faptul că au ales să nu rămână anonimi, ci au decis că lumea va fi mai bună prin efortul lor creator. Au decis că se merită să lupte pentru scopul lor, pentru că viaţa nu este veşnică. Principiile motivaţionale în special la asta servesc, ajută la dobândirea unor atribute (mă refer la calităţi, abilităţi, etc.) care să servească unui scop bine conturat şi declarat. Motivaţia, scopul şi legile motivaţionale sunt strâns legate şi au creat minţile cele mai strălucite şi succesele cele mai răsunătoare. Dar cum acesta e un articol general, nu detaliez. Însă pot da un exemplu cât de cât ilustrativ. Credeţi că Bill Gates, ca să ajungă la averea colosală şi renumele mondial, a trăit sau a gândit la fel ca orice alt om de treabă care ştie doar de casă, masă, familie şi serviciu?
Bănuiesc că, dacă ai citit până aici, e foarte posibil să ai, faţă de motivaţie şi scopurile mari, una dintre reacţiile „Dar eu nu vreau să schimb nimic, vreau doar să trăiesc mai bine”, „Eu nu cred că pot fi un deschizător de drumuri”, „Eu vreau să fac multe, dar exista lucruri şi persoane care mă limitează”, „Am încercat dar nu a mers”, „A mers odată, acum oamenii sunt mult mai răi decât în trecut”.
Dacă nu doreşti să schimbi nimic, nici măcar pe tine însuţi, nici problemele pe care le ai în prezent sau chiar viaţa pe care o duci, atunci suferi de o boală sufletească foarte gravă, numită lipsa totală a motivaţiei. Cumva îţi negi condiţia umană, aceea de a dori mereu ce e mai bine măcar pentru propria persoană.
Dacă nu crezi că ai capacitatea de a de a fi o persoană specială, care să se autodepăşească în mod constant şi care să aducă un aport la evoluţia generală (prin acest aport înţeleg chiar şi fapte care influenţează în bine viaţa câtorva persoane, deci nu e filozofie seacă) atunci nu vei avea, pentru că eşti ceea ce gândeşti şi crezi. Dacă vei crede că poţi, ai dreptate; dacă vei crede că nu poţi, ai de asemenea dreptate. E o lege de bază în literatura motivaţională.
A spune că evenimente şi persoane sunt de vină pentru un eşec personal sau pentru lipsa de acţiune, e foarte comod şi nestresant. E mai uşor să te laşi purtat de val decât să înoţi împotriva lui. E un alt argument pentru înţelegerea greşită a domeniului motivaţional. Presupune multă muncă, eşecuri repetate peste care trebuie să treci pentru a continua, presupune o constantă grijă faţă de atitudinea ta, stăpânire de sine şi alte calităţi. Aceste calităţi se pot dobândi, nu se naşte nimeni cu ele, dar presupun muncă susţinută şi, deseori, să acţionezi în ciuda limitărilor pe care le impun evenimentele, mediul înconjurător şi oamenii care gândesc altfel.
Să încerci odată nu înseamnă să reuşeşti. O povestioară spune că Thomas Edison, părintele becului electric, a dat greş de peste o sută de ori înainte de a inventa o versiune funcţională a becului.
De asemenea, a ţine cont de împrejurări, a lua de bun tot ce auzi şi a nu încerca să vezi şi altfel lucrurile nu te va face o persoană deosebită. Tocmai efortul de a încerca lucruri noi, de a adopta idei originale şi non-conformiste, este cel care permite evoluţia. Cei care au adus înnoiri în lume au fost oameni extrem de originali, creativi şi non-conformişti, care au negat concepte vechi şi limitatoare şi au hotărât că doar încercând pot vedea dacă se poate mai bine sau nu.
Aşadar, o viaţă trăită doar de dragul respiraţiei ritmice nu te va ajuta să obţii tot ce doreşti şi să îţi îndeplineşti dorinţele.
Ajungem astfel şi la ultima idee promovată de articol: motivaţia, scopul, evoluţia, nu trebuie privite abstract, filozofic, ci extrem de practic. De fapt, toate invenţiile şi ideile bune de până acum au răspuns unor nevoi şi probleme extrem de practice. Scopul, indiferent că este deţinerea unei limuzine de lux sau găsirea unui tratament pentru cancer, diferă la acest nivel doar prin atributul personal/general. În funcţie de persoana asupra căruia se răsfrânge rezultatul dorit. Atitudinile şi practicile promovate de literatura motivaţională ajută, indiferent de scopul căruia se adresează. Marele „Însă” din această idee este reprezentat de caracterul scopului. Pentru un scop negativ, nicio tehnică nu va funcţiona. Asta deoarece domeniul motivaţional se adresează beneficului, nu maleficului. Scopurile care presupun afectarea unor persoane sau împlinirea unor evenimente negative, nu susţin evoluţia pe termen lung, evoluţia „bună”. De fapt, ca să nu filozofăm, când vei avea un scop bine definit, indiferent cât de mare sau de important este, îţi poţi pune întrebarea: „Îndeplinirea acestui scop afectează pe cineva sau creează vreun eveniment negativ?”. Dacă da, acel scop nu te va ajuta în nici un fel să evoluezi pozitiv sau să ajuţi la evoluţia generală.
Fiecare alege cum să îşi trăiască viaţa, dar alegerile acestea implică aproape întotdeauna şi alte persoane, pe care le influenţează mai mult sau mai puţin. Nu prea mai merge să ne ascundem după deget, spunând că e treaba fiecăruia ce face cu viaţa lui. Nu aşa vom fi mai împăcaţi cu noi înşine. Până la urmă, schimbarea începe din propria persoană. Alege să trăieşti la fel de mizerabil ca alte milioane de oameni din întreaga lume, pentru care nu exista nimic altceva în afară de rutină, griji şi stres, alege să nu te gândeşti decât la ceea ce ţi se spune şi la ceea ce vezi şi vei trece foarte repede şi lin prin viaţă, nu-ţi va simţi multă lume lipsa când vei muri. Alternativa ar fi să devii mai conştient de ceea ce te afectează cât de cât direct, să descoperi care lucruri nu îţi convin, să cauţi metode de a le schimba şi să încerci să le schimbi. Sau să te schimbi tu, astfel încât să nu te mai afecteze. Dar, să nu afectezi pe nimeni şi să nu te laşi afectat de nimeni. Închide porţile spiritului în faţa persoanelor care te descurajează sau te deprimă.
Încearcă! Până la urmă viaţa este un joc pe care îl pierzi doar dacă nu îl joci.
