Trăieşte cu şi prin fericire!

Fă orice lucru care te determină să trăieşti din plin senzaţia fericirii şi sentimentul înălţării mai sus de sine!

Avem nevoie să investim eforturi în lucrurile şi faptele care ne înalţă, care ne fac mai buni, mai împăcaţi cu noi înşine, mai fericiţi.

Nu te teme de inedit, nu acţiona călăuzit de dogme, norme sau cutume! Fă tot ce trebuie pentru a creşte spiritual, chiar şi rugăciuni către Allah, sau dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni, strigă cât te ţin plămânii, dă-i telefon iubitei în plină noapte şi spune-i că o iubeşti, fumează o havană, sari cu paraşuta, fă-ţi un tatuaj, dacă îţi conferă o stare plăcută, imposibil de definit în cuvinte, te ajută să devii mai împăcat cu tine însuţi şi îţi creşte respectul de sine.

Cu alte cuvinte, exprimă adevărata ta personalitate, descătuşează-te de norme, reguli şi limite, atât timp cât acest lucru nu dăunează celor din jurul tău. Ţie în mod sigur nu are cum să îţi dăuneze!

Avem nu doar dreptul, ci şi datoria de a fi fericiţi. Acesta este modul prin care mulţumim vieţii pentru că am fost incluşi şi noi în ea, că avem minunata şansă de A FI aici şi de a ne manifesta aşa cum dorim. Nu există căi spre fericire şi împlinire personală. Fericirea e însăşi viaţa, care e alcătuită din toate acţiunile noastre. O viaţă plină de teamă, mânie, frustrare, pesimism e o viaţă RATATĂ. Nu aştepta să vină fericirea la tine, cheam-o prin orice faci, indiferent cât de non-conformiste sau nebuneşti sunt gesturile tale.

„Fii om, nu te teme, în veacul ce vine nu-i moarte, nici vreme!” (N. Crainic)

Prea multe informaţii?

Avem capacitatea de a acumula doar o mică părticică din imensa cultură a umanităţii, din colosala cantitate de informaţii care există în prezent şi care continuă să crească. Suntem sau ne credem limitaţi.

Este un fapt pe care îl conştientizează fiecare dintre noi. Ne-am resemnat oarecum cu acest lucru şi încercăm doar să acumulăm cât mai multe informaţii. Muzică, literatură, biologie, acupunctură, geologie, natură, sexologie, antreprenoriat, filatelie, simt că îmi ia creierul foc! Acumulăm informaţii necontenit. Însă întrebarea mea esenţială este: Oare nu ar fi mai bine să ne concentrăm asupra lucrurilor care CONTEAZĂ? Chiar toate informaţiile pe care ni le însuşim sunt folositoare pentru noi, ajutându-ne să trăim mai bine, să fim mai buni şi mai fericiţi, mai calmi şi mai iubitori? Să atingem succesul?

Societatea în care trăim ne împinge spre saturarea informaţională, ne oferă din toate câte un pic mai mult decât ne trebuie. Consider că efortul de a acumula numai informaţiile care contează pentru noi va da rezultate mult mai bune decât încercarea disperată de a înghiţi nu unul, ci o sută de elefanţi informaţionali, concepte nasoale şi greoaie pe care nici nu le înţelegem, nici nu le folosim. Câţi dintre noi vor fi nevoiţi să apeleze la cunoştinţele vaste şi mărunte dobândite în şcoală, în contextul în care nici cunoştinţele dobândite în facultate nu le utilizează?

Lumea e în continuă remodelare şi schimbare, avem oare TIMP de pierdut cu informaţii NEESENŢIALE? Oare nu e mai bine să acumulăm cunoştinţe despre noi înşine, despre cum putem fi mai buni, mai ambiţioşi, mai eficienţi, cum putem atinge succesul indiferent de domeniul în care activăm?

De fapt, ce zic eu… Oamenii de succes, deloc puţini la număr au un număr mai mare sau mai mic de idei şi direcţii de informare fixe. Pe acestea îşi bazează toate activităţile, toate informaţiile pe care le caută şi le reţin sunt cele care corespund ideilor şi direcţiilor stabilite. ÎNSĂ, aceşti oameni ştiu bine ce vor, îşi cunosc foarte bine propria persoană, ce vor, ce au, ce sunt. De aceea le este uşor să îşi îmbunătăţească viaţa, şi chiar să îi ajute şi pe alţii să depăşească problemele.

Exemple concludente sunt extrem de multe, eu voi da doar două: Napoleon Hill, Tony Robbins şi Peter Colwell. Mai mult sau mai puţin cunoscuţi în lume, aceşti oameni au descoperit metode de a trăi mai bine şi mai eficient, şi au făcut (ultimii doi FAC şi în prezent) eforturi de a îi învăţa şi pe alţii aceste metode.

Pe Napoleon Hill îl puteţi vedea aici, vorbind despre faptul că "orice poţi gândi, poţi şi înfăptui":

Apoi, discursul lui Anthony Robbins în cadrul conferinţei anuale T.E.D., despre motivaţie:

Peter Colwell nu e la fel de celebru ca şi primii doi, însă ideile sale sunt "aur" pentru motivaţie şi succes. Le puteţi găsi la www.petercolwell.com.

Alegeţi să acumulaţi informaţiile care vă fac viaţa mai bună, mai frumoasă, mai eficientă, mai plină de sens!

Hatikvah: Speranţă şi discriminare

As long as deep in the heart, / The soul of a Jew yearns, / And forward to the East / To Zion, an eye looks / Our hope will not be lost, / The hope of two thousand years, / To be a free nation in our land, / The land of Zion and Jerusalem.

-----

Melodia imnului Statului Israel se datorează lui Samuel Cohen, un evreu basarabean, iar textul a fost compus de Naftali Herz Imber (1856-1909), la Iaşi.

Hatikva, adică Speranţa. Imnul unei naţiuni care timp de două mii de ani a fost prigonită, fiind nevoită să trăiască permanent în teamă şi nesiguranţă. Dacă tinzi să nu fii de acord cu această afirmaţie, încearcă să te imaginezi ca fiind un refugiat, un veşnic imigrant care nu este acceptat de cei din jurul său, ci doar tolerat din motive strict economice.

Românii se regăsesc destul de bine în această definiţie, sunt ani buni de când fiecare dintre noi avem rude plecate la muncă în străinătate. Oricum, nu facem aici elogiul harnicilor muncitori români din străinătate. Nu, deoarece un român are oricând posibilitatea să se întoarcă în ţara căreia îi aparţine din punct de vedere spiritual. Cei mai mulţi aleg să nu facă acest lucru, tocmai pentru că au unde se întoarce.

Ce ar fi să vrei să te întorci dar să ştii că din punct de vedere spiritual aparţii unui pământ pe care nu ai voie să calci. Ce ai face atunci? Ai spera, ai crede neîncetat că acel pământ va fi odată şi odată al tău, indiferent de consecinţe, ai fi dispus să te sacrifici şi să îţi sacrifici familia pentru a dobândi acel pământ? Poate că da… Un an, doi, zece, cincizeci… Nu trăieşti cu secolele, din câte se ştie. Odată cu tine ar muri orice speranţă, orice revoluţie, orice sentiment, dacă nu vei reuşi să transmiţi şi succesorilor tăi acest sentiment arzător. Evreii au reuşit, timp de DOUĂ MII DE ANI să transmită din generaţie în generaţie speranţa că vor redobândi Israelul.

Acest articol apare datorită faptului că încă mai persistă antisemitismul, mai ales la noi. Întrebarea mea este: de ce? De ce să urâm evreii?

Pentru că ni s-a năzărit nouă că „evreii controlează lumea şi ne iau banii”? Nimic mai neadevărat, evreii care ne jefuiesc nu sunt cu nimic deosebiţi faţă de catolicii sau musulmanii care fac acelaşi lucru.

Pentru că „Israelul e al arabilor, piară evreii”? Nu ştiu de ce ne-ar păsa nouă de acest lucru! Nu avem cumva grijile şi problemele noastre? NU E TREABA NOASTRĂ, a românilor.

Pentru că „bine au făcut naziştii că i-au exterminat”? Nazismul datorat inculturii e o greţoşenie. Cei pe care i-am auzit afirmând acest lucru habar nu au să definească nazismul.

Am auzit îngrijorător de des aceste afirmaţii, din partea diverşilor cunoscuţi ai mei. Şi problema este că principalul motiv pentru aceste afirmaţii îl reprezintă incultura, necunoaşterea istoriei. Unii au impresia că Holocaustul a fost o glumă. „Ei, dă-i naibii, iarăşi învăţăm la şcoală despre Holocaust?!” Păi da, pentru că unii dintre noi au nevoie să li se repete de vreo zece ori pentru a pricepe.

Se fac eforturi pentru reabilitarea imaginii evreilor şi pentru cunoaşterea adevărului istoric. Multe filme artistice ilustrează drama evreilor din timpul Holocaustului bazându-se pe fapte istorice dovedite: La vita e bella, Pianistul, Lista lui Schindler şi exemplele pot continua. S-au scris cărţi peste cărţi. Pagini web despre Holocaust au fost premiate la concursuri internaţionale de profil. Însă unii consideră aceste eforturi nişte metode de sensibilizare a oamenilor, pentru a fi mai uşor subjugaţi de „evreii nemernici”, pentru a accepta dominaţia „jidanilor”. Multe sunt cauzele acestor prejudecăţi, dar unul pe care îl bănuiesc eu este invidia. Invidia că evreul, în general, e descurcăreţ şi ştie să câştige bani. Păi da, nevoia l-a învăţat. Iar revin la exemplul nepotrivit al românilor care muncesc în străinătate (pe cei care fură îi excludem…). Nu cumva încearcă şi ei să se descurce cum pot, făcând de toate, pentru a câştiga mai mulţi bani? Şi nu e minciună că românii se pricep foarte bine să câştige bani în străinătate, pentru că sunt dispuşi să facă orice. Studiază cât de puţin succesul financiar al evreilor şi concluziile pe care le vei trage te vor uimi.

Articolul acesta este adresat şi creştinilor pioşi care consideră că evreii sunt nişte netrebnici pentru că l-au răstignit pe Hristos Domnul Dumnezeul nostru, în zilele lui Ponţiu Pilat. Creştinilor pioşi şi cucernici, în zilele lui Ponţiu Pilat înseamnă că acum două mii de ani şi ceva, are rost să vă mai agitaţi în prezent? Plus că nu câteva milioane de evrei l-au răstignit, ci o mână de oameni. E o discriminare hulirea evreilor din motive "pur creştineşti", la fel ca şi în cazul evreilor care conduc lumea. DECI nu toţi, ci o mână de oameni… De ce oare ignoranţa şi incultura au o atât de mare influenţă asupra noastră? Sau unii cred că pot sta comod într-un fotoliu şi critica pe evrei, în contextul în care nicio clipă în viaţa lor nu au fost prigoniţi pentru credinţă, ameninţaţi cu moartea doar pentru că s-au născut sub o anume stea?

În încheiere, pentru că destul am lungit vorba, îţi recomand măcar să vizionezi filmele de mai sus şi să îmi spui ce crezi despre ele. Lecturile şi studiile de caz nu sunt agreate de oricine. Însă poţi „pierde” şapte ore pentru a vedea cele trei filme.

Dacă am supărat prin tonul acestui articol, mii de scuze, însă taclalele pe această temă trebuie să înceteze, lăsând loc unor discuţii elevate şi documentate. Antisemiţii să spună că evreii sunt nemernici doar atunci când au dovezi istorice clare şi la obiect.

Sentiment religios vs. "Înviere"

... continuarea precedentului articol.

Anul acesta nu am mai mers la Înviere, m-am hotărât să rup şirul neîntrerupt al Învierilor de până acum. De ce? De data aceasta să luăm în calcul argumente de ordin moral şi spiritual. Întâi de toate, pentru că NU MAI SIMT. Nu mai simt că a merge la Biserică în noaptea de Paşti mă face mai bun, mai credincios. Nu are nici un efect o lumânare aprinsă şi o predică interminabilă a Mitropolitului / Patriarhului.

Problema este că noi căutăm soluţii în ritualuri de lemn, în dogme prăfuite, în cuvinte răsunătoare, în loc să săpăm adânc în sinele nostru, în profunzimile sufletului. Şi nu este vorba numai despre mine, ci despre cohortele de oameni mecanizaţi şi nepăsători care vin să asiste la un ritual. În nici un caz nu asistă la comemorarea unui eveniment real, petrecut cu zeci de secole în urmă, eveniment care până în ziua de astăzi are puterea de a schimba lumea? Nu cred, luând în considerare comportamentul lor, detaliat în articolul precedent. Învierea cu aer de şezătoare nu răspunde la nicio problemă morală sau sufletească, e doar un prilej de clacă. Extrem de puţini sunt cei care simt cu adevărat spiritul sărbătorilor pascale.

Adevărul este că religia este un subiect foarte vast, care merită discutat în amănunt în special pentru combaterea dogmelor nocive. Principala greşeală a celor care se complac în dogme este că aşteaptă să le pice în braţe fericirea. Stăruie în ritualuri şi gesturi „religioase” sperând că prin ele se vor mântui. „Posteşte, dă prescuri şi bani Bisericii, pupă haina popei, fă patruzeci de metanii, mergi la Înviere şi bate-te ca să îţi aprinzi lumânarea, şi ai să ajungi în Rai !” Asta pare a fi deviza lor. În timp ce păcatele curg gârlă, iar credinţa e un soi de răzătoare-minune vândută prin teleshopping. Te razi cu ea de orice griji şi mustrări de conştiinţă!

Soluţia pe care o aplic eu, în nici un caz cea mai bună, este să îmi accept păcatele, să îmi dau seama de efectele faptelor mele. Încetez a mai căuta fericirea în religie, în mituri fără sens. Raiul şi Iadul se află în noi şi acceptarea acestui fapt ne va ajuta să ne apropiem mai bine de acea stare numită deseori „mântuire”. Probabil că adevărata frumuseţe nu se află în lucruri extraordinare, miraculoase, fabuloase, incredibile, ci în propriile noastre suflete.

Am renegat în mare măsură religia, ajungând să cred într-un Dumnezeu cosmic, natural, sublim, prezent în tot ceea ce există şi este frumos pe lumea asta. Cu toate acestea, sunt de acord cu vorbele unui ilustru anonim: „Să-l acceptăm pe Dumnezeu în noi. Căci dacă vom crede că e sus, drumul până la El ni se va părea, poate, prea lung.”

În concluzie, Învierea de dragul lumânărilor şi cântecelelor piţigăiate este un eveniment tare social şi uman. Îmi cer scuze că nu îl văd pe Dumnezeu în această manifestare…

"Învierea" mea

Anul acesta nu am mai mers la Înviere, m-am hotărât să rup şirul neîntrerupt al Învierilor de până acum. De ce? Pentru că m-am săturat de „umanismul” acestui eveniment. În toţi anii am observat aceleaşi lucruri: oameni care se îmbulzesc să îşi aprindă lumânările de la cea a preotului, netoţi care transformă lumânările în torţe cu flacără olimpică, lucruri care iau foc din pricina torţelor, scandaluri iscate din cauza lucrurilor care au ars, copii mici care urlă în braţele părinţilor deoarece sunt speriaţi şi obosiţi, predicile interminabile şi seci ale preoţilor, care îmi omoară şi slaba simţire religioasă ce o căpătasem de la lumânare. Mai nou, am beneficiat şi de telefoane mobile care sună exact când se cântă „Hristos a înviat” (nu ar fi aşa de rău dacă soneria nu ar fi un hit de Guţă et comp.), fătuci cu fuste mini şi bluze decoltate care îmi distrag al naibii de tare atenţia (recunosc, e vina mea, dar totuşi e… decolteul lor) şi lista poate continua inutil de mult. Aaaa, şi cum eram să uit de babele isterice care împart blesteme în jurul lor?!

Cred că aţi recunoscut câteva elemente familiare şi vouă…

După ce fugim de la Înviere, urmează valurile de înjurături: „Morţii mă-sii, iar s-a stins lumânarea!”, „Băi Gogule, ce naiba, eşti prost! Nu poţi nici să ţii o lumânare aprinsă până acasă?!”, „Băi să-mi bag, m-a chiorât lumina!”, „Aaah! În (…mi-e ruşine să reproduc), iar m-am fript!”. Scuze pentru limbajul „neaoş”, însă din păcate doar numele Gogu e modificat faţă de replicile reale, restul sunt citate din impresiile pascale ale trecătorilor, în noaptea Învierii, după slujbă.

În concluzie, anul acesta am stat acasă şi am urmărit Învierea la televizor, comod şi fără nervi, şi pot spune că a fost o experienţă mai religioasă decât participarea efectivă. Apoi am devenit iar creştin adevărat şi am mâncat cozonac, ouă roşii şi friptură de miel, iar acum sufăr de o creştinească indigestie combinată cu insomnie. Paşte Fericit!

P.S. Totuşi doresc să urez tuturor sărbători pascale cât mai frumoase, liniştite şi fericite, putem fi măcar buni, înţelegători şi veseli, dacă nu simţim credinţă adevărată.

O continuare în următorul articol.