Femeilor din viaţa mea

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat pe ce drum să merg şi pe ce drum să nu o iau,
A căror forţă şi compasiune au fost flacăra vie care m-a îndemnat să merg
mai departe,
A căror slăbiciune şi ignoranţă mi-au întunecat poteca şi m-au încurajat s-o iau pe alt drum.

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat cum să trăiesc şi cum să nu trăiesc,
A căror delicateţe, succes şi recunoştinţă m-au înălţat la sentimentul plenar al capitulării în faţa lui Dumnezeu,
A căror invidie, sarcasm şi daruri irosite m-au avertizat împotriva
deşertăciunii îndărătniciei.

Femeilor din viaţa mea
Care mi-au arătat cine sunt şi cine nu sunt,
A căror dragoste, încurajare şi încredere m-au susţinut cu duioşie
şi m-au îndemnat cu blândeţe,
Al căror blam, dezamăgire şi neîncredere m-au împins spre hotărâri mai bune.

Femeilor din viaţa mea
Care m-au învăţat ce e iubirea atât prin lumină cât şi prin întuneric.

Acestor femei le spun
fiţi binecuvântate
şi
vă mulţumesc din adâncul sufletului meu,
căci m-am vindecat şi m-am eliberat datorită bucuriei şi sacrificiului vostru.

Remember: Poetul - mântuitorul cuvintelor

Poetul este rodul iubirii dintre un înger şi o harfă. El recreează din cuvinte tot necuprinsul, asemeni lui Dumnezeu. Singur îşi naşte steaua şi o suie în nemărginitul spaţiu vid, înrudindu-se cu lumina de dincolo de cer. Aceste lucruri explică de ce este poetul mai înrudit cu cerul, cu Divinitatea decât cu pământul. Pe pământ aurul cuvintelor sale ar fi pângărit de arama sunătoare a cuvintelor prozaicei vieţi.

De altfel, de ce ar mai vrea să fie înrudit cu efemeritatea? În lumea lui de cuvinte este unic stăpân, pe când în lumea noastră e o simplă fiinţă ca oricare alta.

Având atâtea caractere divine, el nu este doar un mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al lor.

Cuvintele - în vorbirea de toate zilele - se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa da a produce o senzaţie; îl reînnoieşte şi reîmprospătează capacitatea cuvântului de a trezi din amorţeală. Recreate de poet, cuvintele nu mai sunt doar răni ale tăcerii, ci creaturi poetice divine. Dar sunt nemuritoare doar în poezie...

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

Remember: „Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă...”

Creştinul este un cavaler al Luminii, încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii şi coiful Mântuirii iar armele sale sunt sabia Duhului şi Sfânta Cruce.

Creştinismul este o religie a luptei, a curajului şi a devenirii paradoxale. De ce paradoxală? Deoarece credinciosul este om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost numit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. Aici intervine curajul acestei credinţe. Devenirea, care mai poate fi numită şi Mântuire, nu este la îndemâna oricui doreşte acest lucru, ci se câştigă cu multă trudă şi luptă. Creştinul este un cavaler al Luminii deoarece luptă în războiul nevăzut, cu ispitele nenumărate la care este supus în fiecare clipă. Fiecare ispită în- vinsă este o luptă câştigată şi o virtute dobândită. Dar încă de la început trebuie să avem două virtuţi în minte şi în inimă: răbdarea şi înţelepciunea. Răbdare pentru că nimic nu este dat de-a gata, toate sensurile ultime sunt adânc îngropate în viaţă şi trebuie căutate fără oprire deoarece nimeni nu-şi ştie ultimul ceas. Înţelepciune pentru că viaţa este o vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca şi pe pe lângă toate acestea Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns, care trebuie descoperit.

Dumnezeu este ascuns, dar fără să ştim este prezent lângă noi în fiecare clipă îndemnându-ne prin Cruce, Biblie şi preoţi să nu părăsim drumul strâmt şi nepavat care duce spre Mântuire.

În definitiv, sensul cel mai adânc al vieţii este să ne pregătim pentru cealaltă viaţă.

(Chimu Alexandru, clasa a VIII-a A)

A visa înseamnă a trăi

A visa înseamnă a trăi? A trăi înseamnă a visa? Într-o lume în care orice este posibil, nu este exclus. Oare visele au şi ele la rândul lor vise? Oare speranţa nu tânjeşte în mod paradoxal către o altă speranţă?

Simt nevoia să vă povestesc un vis… Un vis alb... Un vis al purităţii şi al hazardului, un vis despre care nu pot vorbi decât visând...

Dintotdeauna au existat poveşti, mituri ancestrale despre originile ce sălăşluiesc încă în adâncul sufletelor noastre. Origini care treptat au fost uitate, părăsite, renegate de o conştiinţă tot mai raţională, tot mai rigidă. Uneori, aceste rădăcini, deşi au fost îngropate sub noroiul şi cenuşa evoluţiei noastre, renasc, se dezvoltă şi într-un târziu ies la suprafaţă, acaparând sufletul, prins între esenţă şi existenţă. Omul reintră treptat în de mult pierduta comuniune cu natura, cu sensul primordialei existenţe, reînvaţă să comunice cu nefiinţa, să o transforme în viaţă vibrândă şi să o lase să îl învăluie spiritul, care dobândeşte deplina sa libertate din Timpul Visului.

Elementele naturii, care din vechime nu au mai comunicat omului esenţa lor sublimă, încep să se dezvăluie înaintea ochilor prin care se revarsă, asemeni luminii prin ferestre, sufletul liber. Apa îşi şopteşte secretul încuiat de milenii în şopot, aerul îşi îngână povestea de mii de ori purtată prin lume de şuierândele pelegrinări, iarba îşi plânge dorul şi ireversibila karma, iar muntele... Muntele visează. De milenii îşi strigă singurătatea prin somptuoasele sale cascade, de milenii se împotriveşte cu încăpăţânare trecerii timpului şi uitării oamenilor. Şi visează... la cineva care să i se alăture în lupta cu aceşti titani, dar mai ales să îi aline crunta singurătate, blestemul solitudinii.

Poate de aceea mirajul muntelui se relevă uneori ochilor celui intrat pe jumătate în lumea visului şi a legendei, în lumea tuturor şi a nimănui. Acest vis alb nu poate rămâne indiferent sufletului, acest sensibil receptacul al tuturor miracolelor lumii. Sufletul începe să-şi caute visul, sperând la împlinire şi eliberare. Odată găsit, visul devorează fiinţa, eliberând spiritul, pentru a dezlega blestemul etern al solitudinii muntelui.

Sperând la împlinirea unei neîmpliniri, sau a hazardului, muntele , visul cel alb, continuă să „facă victime”, conturând cu timpul un spirit alcătuit din esenţa celor care l-au iubit şi l-au căutat, o entitate care să îi umple singurătatea milenară. Nu este o stare de fapt, nu este un aspect al existenţei, este doar un vis de culoarea purităţii, care îşi extrage seva din hazard, neîmplinire, durere şi moarte. O viaţă metafizică formată din vise, speranţe şi vieţi închinate. Cui? Visului. În ce scop? Încă nu ştim, dar înlăuntrul fiinţei noastre sălăşluieşte răspunsul.

***

Un eseu inspirat de melodia "Muntele Alb" de la Karma... Povestea cântecului am aflat-o de la o bună prietenă, Raluca Manole.

Un remember: Agonia reînvierii

Toamna... chiar şi când îi pronunţi numele ţi se umple sufletul de jale şi de durere. Ea aduce pe mâinile-i lungi şi uscate moarte şi dâre galbene de moarte lasă lunga-i mantie. Părul ei lung şi cenuşiu sufocă încet natura, în timp ce suflarea ei înnegreşte cer şi pământ. Dar... cântă. Da! Chiar şi toamna cântă. Îngână un străvechi prohod, prohod al anului ce moare.

Şi vântul capătă gheare de fier, cu care zgârie noaptea ferestre, speriind copiii mici. Apoi umblă furios prin lume, frângând corpurile fragede ale frunzelor.

Stau şi mă întreb: pentru ce atâta durere, suferinţă? Pentru ce acest calvar? Răspunsul vine singur: pentru o nouă Înviere.

(Chimu Alexandru, cls. VII A)