Fericirea aşa cum nu o ştiai

Fericirea este ceea ce unge rotiţele vieţii. Este, de asemenea, ceea ce deschide porţile, îndeamnă trupele să mărşăluiască, controlează elementele, face ca soarele să răsară, aliniază stelele, iţi face inima să bată, vindecă durerile şi rănile, întoarce pagina, atrage noi prieteni, atrage iubirea adevărată, cheamă acţiunea, învârteşte bagheta fermecată, uneşte punctele, iţi hrăneşte mintea, iţi eliberează sufletul, stăpâneşte lumea şi menţine viu interesul... Da, atât de uşor de uitat...

Gândurile se materializează!

Cum mai bârfeşte românul sau Despre zvonuri

Am descoperit o nouă reţea socială nou formată, TopZvon, care se bazează pe ceea ce iubeşte mai mult şi mai mult românul: bârfa. Cine nu a vorbit de bine sau de rău pe cineva, măcar odată în viaţa lui? Cine nu a comentat vreun aspect referitor la o anumită persoană atunci când persoana în cauză nu era de faţă? Bârfele fac parte din viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, fie că vrem, fie că nu... Dacă nu bârfim, în mod sigur se găseşte cineva să ne critice pentru acest lucru.

Zvonurile sunt tot un soi de bârfă, care izvorăşte din dorinţa noastră de a afla informaţii despre persoanele din jurul nostru, informaţii cât mai neobişnuite, cât mai "picante".

Până la urmă, de ce să nu valorificăm acest "tezaur" naţional, de ce să nu transformăm bârfele şi zvonurile în pretexte pentru socializare, în loc să citim reviste de scandal care deformează intenţionat realitatea? Haideţi să bârfim cu spor!

Domeniul motivaţional - nebunie sau revoluţie?

Azi am de gând să vă vorbesc despre nişte nebuni… Despre nişte tineri care îşi neagă rădăcinile şi proclamă ca valori supremă libertatea şi munca. Dispuşi să renunţe la multe lucruri, să facă multe sacrificii, să se dedice total idealurilor pe care şi le-au stabilit. Rupţi de dogme, idei învechite, îşi ard constant podurile ce duc către trecut, hotărâţi să privească doar înainte, indiferent de consecinţe.

Siguri pe sine, ei nu visează la averi fabuloase, la mărire şi faimă, ci îşi construiesc planuri de acumulare a averilor şi de dobândire a succesului. Pentru ei, a munci pentru cineva înseamnă a fi salahor; sumele cu multe zerouri nu îi impresionează, deoarece în orice clipă constată că pot adăuga încă o cifră la marile numere. Trăiesc doar după legile sociale absolut necesare şi obligatorii, ignorând alte legi pe care nu sunt obligaţi să le respecte. Adevăratele legi care le conduc vieţile sunt Legea Atracţiei, Legea Numerelor Mari, Legea Autosugestiei. Consideră că şi Raiul, şi Iadul, se află în om şi că numai de noi depinde succesul sau eşecul personal.

Educaţia oferită de şcoală este doar o corvoadă pentru ei, deoarece consideră că au descoperit metode de educare mult mai eficiente. Ei cred cu adevărat că pot fi mai buni, mai puternici, mai fericiţi, mai bogaţi, mai sănătoşi urmând principiile marilor oameni de succes care au trăit vreodată pe acest pământ.

Au desfiinţat graniţe personale, proclamând libertatea spiritului şi a minţii. Au rupt bariere morale şi comportamentale. Şi-au sfărâmat vechi principii şi reguli de viaţă, au abandonat credinţe care sunt general considerate esenţiale pentru dezvoltarea spiritului uman. Au călcat în picioare propriul lor viitor sigur şi liniştit, optând pentru un viitor incert şi plin de riscuri pe care se simt pregătiţi să şi le asume.

Au reformulat pentru ei înşişi definiţiile clasice ale fericirii, iubirii, credinţei, respectului, cinstei, muncii, sincerităţii, prin vorbele celebre ale unor oameni ca Andrew Carnegie, Henry Ford, Dale Carnegie, Napoleon Hill, Og Mandino, Stephen Covey, Robert Kiyosaki, luând ca exemplu sute de oameni care au schimbat faţa pământului prin creaţia lor. Respectă enorm de mult oamenii de succes şi critică aspru defectele umane, începând cu ei înşişi. Luptă nu împotriva eşecului, ci pentru succes.

Unii sunt dispuşi să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile în viaţă, însă ei ştiu foarte bine că singurul cadavru pe care vor fi vreodată dispuşi să calce este cel al propriei lor persoane; aceşti nebuni ştiu foarte bine că succesul presupune tot ceea ce poate fi mai bun şi mai frumos în lume. Ei îşi doresc să fie schimbarea, nu doar să schimbe lumea, şi încep întâi şi întâi prin a se schimba pe ei înşişi.

Transfiguraţi, aceşti oameni pe care poate îi vedeţi zilnic, sunt dincolo de ceea ce voi consideraţi că este normal. Nu e normal ca un om să se ridice deasupra propriei sale condiţii, să se declare propriul său stăpân şi să declare că vrea să schimbe lumea! Nu e normal, nu e moral, nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos, nu, nu, nu !!! Acestor nebuni trebuie că le lipseşte ceva. Şi ştiţi ce? TEAMA. Da, le lipseşte teama, instinctul de autoconservare care lâncezeşte dintotdeauna în om. Sunt dispuşi să atingă succesul sau să moară încercând. Pentru că aceşti dezaxaţi sunt hotărâţi să îşi creeze propria fericire, a lor şi numai a lor. Însă fericirea lor personală îşi are rădăcinile în fericirea altora. Vor să fie fericiţi ajutându-i pe alţii să devină fericiţi. Cum pot ei să ajute pe alţii, când nici să vadă realitatea nu au habar?! Ei bine, dacă tot e să semănăm nesiguranţă, sunteţi siguri că vedeţi realitatea? Sau vedeţi toate problemele realităţii? Orbi să fie, şi ei pot vedea mult mai bine realitatea, deoarece îşi canalizează energia spre interior, acumulând rezerve colosale, nu o risipesc înspre exterior.

Într-adevăr, nebunii riscă, se sacrifică, tânjesc după idealuri pe care nimeni încă nu le vede, în afară de ei. Şi nimeni în afară de ei nu le va putea vedea vreodată, deoarece, atunci când idealurile acestor nebuni se vor materializa în succese fulminante, în averi colosale, toţi îi vor admira şi îi vor iubi sau îi vor blama şi îi vor denigra, neîntrebându-se deloc asupra procesului care a dus la aceste rezultate. Unii îi vor numi „iluştri oameni de succes”, alţii îi vor numi „posedaţi şi închinători ai Satanei”, destui îi vor considera „mână în mână cu netrebnicii care fură pâinea de la gura oamenilor”, câţiva îi vor drept exemplu al succesului şi fericirii pe care le aduce cu sine Dragostea Divină, în timp ce nebunii au jurat să trăiască chiar şi fără iubire, dacă circumstanţele de sacrificiu cer aşa ceva. Însă nimeni nu îi va înţelege. Oricine poate afla secrete, dar foarte puţini sunt capabili să le înţeleagă, şi aproape nimeni nu poate trăi cu nesiguranţa pe care o insuflă acestea.

Toate aceste fragmente alcătuiesc marele domeniu al conceptelor motivaţionale de dezvoltare personală şi profesională, foarte la modă, ce-i drept… NU PLEDEZ NICIDECUM ÎN CONTRA ACESTUIA, dimpotrivă, subliniez faptul că domeniul motivaţional tinde tocmai spre schimbarea fiinţei umane, spre redefinirea ei în lumina unor noi concepte universale. Nu e deloc uşor să trăieşti condus de aceste principii care contravin în mare parte vechilor definiţii ale valorilor umane. Nu merge să adopţi „oleacă” aceste principii, doar cât să ieşi dintr-o stare existenţială nasoală sau să le încerci de dragul diversităţii. Nu merge.

Nu e nimic nou, însă abordarea principiilor de viaţă este într-adevăr revoluţionară prin prisma educaţiei motivaţionale. Nicidecum acest lucru nu creează anarhie, nicidecum nu este negativ. Însă oare ce societate se va lăsa modelată în întregime de aceste concepte? Şi, mai ales, când?

***

Domeniul motivaţional, menţionat în acest articol, se cere a fi perceput ca totalitatea ideilor despre dezvoltarea personală şi profesională a omului, idei materializate în scrieri, înregistrări audio şi video ale oamenilor consideraţi în mod unanim "de succes".

Despre respectul de sine

L-am întâlnit pe bătrânul pictor Haka într-un cadru care îmi aduce aminte de romanul Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway. Un ilustru anonim care vindea picturi în miniatură, stând pe o bancă, în faţa mării. Poate că şi locul a făcut ca sentimentul respectului să ia amploare în sufletul meu.

Mi-a făcut semn să mă apropii de el şi m-a întrebat dacă vreau să cumpăr o pictură. „Îi pui o ramă şi să vezi ce frumos o să arate. Foarte ieftin, mai ales că am folosit şi materiale de calitate”, mi-a spus el, încercând să mă convingă să cumpăr. Am acceptat, cu gândul că îi fac o favoare. Înfăţişarea sa trăda o sărăcie lucie şi la prima vedere mi-a inspirat milă. Însă faptul care mi-a schimbat total părerea despre el şi, mai târziu, concepţia despre viaţă, a fost inspiraţia de a-l întreba câţi ani are. „Optzeci şi cinci”, mi-a răspuns foarte senin. M-am declarat impresionat de vârsta sa respectabilă. Şi răspunsul său simplu, direct, m-a convins pe deplin de incorectitudinea concepţiei despre acel om: „Decât să cerşesc, prefer să pictez un tablouaş, deşi aş câştiga mult mai bine stând cu mâna întinsă. Dar niciodată nu mi-a plăcut să depind de alţii. Cât am fost în putere, m-am descurcat singur. Acum de ce aş face altfel?”. Ne-am urat reciproc multă sănătate - el mi-a urat o viaţă îndelungată şi fericită - şi am plecat de lângă el profund impresionat, cu sentimentul că am cunoscut un mare om. Mare nu prin măreţia faptelor sale, nu prin talentul artistic incontestabil, ci prin simplitatea concepţiei sale despre viaţă.

După un timp, amintindu-mi această întâmplare, am constatat că integritatea morală a bătrânului, decizia sa de a face faţă în mod onorabil şi frumos greutăţilor vieţii şi vârstei, constituie cel mai elocvent exemplu al respectului de sine. Însă importanţa acestei povestiri constă în faptul că, prin ceea ce mi-a spus, Haka m-a motivat să îmi dezvolt şi eu respectul de sine, să îmi dau seama cât de important este să respecţi şi să fii respectat.

De atunci, am avut de multe ori prilejul să constat că respectul nu depinde de starea socială a unui om, deoarece am întâlnit şi persoane situate în vârful ierarhiei sociale, care nu puneau deloc preţ pe această valoare.

Acel pictor bătrân reprezintă pentru mine întruparea respectului şi motivul pentru care am luat o decizie foarte importantă în viaţa mea.

Poate că eu percep mai sensibil fenomenul, însă se merită vorbit despre respect şi despre locul pe care acesta îl ocupă în societatea noastră, unde în fiecare zi, fiecare are de înjurat sau de scuipat cel puţin două persoane (am optat pentru un minim absolut sperând că există şi persoane pentru care această cifră să reprezinte maximul "relativ", că "absolut" nu se poate...) .

Pe de altă parte, consider că respectul de sine al românului de rând, cel mai des întâlnit caracter, este foarte scăzut, deficitar, şi asta se datorează în primul rând nivelului de trai foarte scăzut. Multe probleme sunt, dar oare soluţii se pot găsi, în afară de bomba atomică, de emigrare, de minunea creşterii nivelului de trai, de împuşcarea conducătorilor, soluţii mai puţin "româneşti"?

Nu accept add de la gay, lesbi şi sexuali !

Băi, cum naiba?! Am dat astăzi peste un site de tipul comunitate online, în cadrul căruia îţi faci un cont care conţine o fotografie, o scurtă descriere şi id-ul de Yahoo Messenger.

Nimic interesant până aici, însă unele conturi m-au şocat, iar vreo două m-au oripilat… M-am uitat la vreo 300 de conturi de fete, multe minore, dar mi-au atras atenţia cele cu vârsta mai mică de 13-14 ani. Nu o să insist asupra subiectului, fiindcă îmi cam produce greaţă, dar am întâlnit multe descrieri ale acestor fete sub-minore, în care acestea se descriau ca fiind “sexy”… Haideţi să fim serioşi, cât de sexy poate fi o fetiţă căreia nici sânii nu i-au crescut cum trebuie ?! Dar mai gravă este pervertirea psihică. Alta zice că îi plac băieţii „jmecheri”, şi are 12 ani. Alta descrie categorii de băieţi: cei cu care a fost, cei care au părăsit-o, cei pe care i-a părăsit ea, şi vizitatorii profilului…

Gluma-i glumă, dar ar trebui să privim cu mai multă seriozitate acest subiect, au început copilele de 12-13 ani să ajungă bagaboante, şi ştiţi prea bine că nu exagerez. Oricum, “capo di tuti capi” a fost o puştoaică de 10 ani care scrie în descrierea ei că nu acceptă ”add de la gay, lesbi şi sexuali” ! Precoce, precoce, dar nici chiar în halul acesta! Nu zic că ar trebui la vârsta ei să se joace cu păpuşi, nici nu cred în aşa ceva, sunt de formaţie freudiană, consider că instinctele sexuale se nasc odată cu naşterea individului, dar exemplul de mai sus ilustrează o pervertire şi o dezinformare crasă.

Trag un mare semnal de alarmă, copiii ăştia sunt carne de tun pentru persoanele răuvoitoare. Ne mai mirăm de ce vârsta primului contact sexual a scăzut dramatic, de ce maternităţile sunt pline de mame minore, de ce un număr atât de mare de copii sunt agresaţi verbal, fizic, sexual şi nu numai… Păi cum dracu’, dacă părinţii le dau acces liber la Internet copiilor lor, dacă sistemele de protecţie împotriva pornografiei sunt total neglijate iar copiii nu sunt deloc supravegheaţi, dacă mass-media varsă zilnic tone de pornografie şi violenţă. Şi nu îmi bat gura degeaba, am citit şi comentariile la profiluri, şi ilustrează exact ideea mea, comentarii de genul „Păpuşă, îmi placi, ce-ar fi să îmi dai add la … şi să ne cunoaştem mai bine?”. Şi nenorocitul, major şi cu drepturi depline, se adresează unei minore care va avea buletin peste 2-3 ani…

Cazuri cutremurătoare de copii violaţi, ucişi mai trezesc oleacă la realitate societatea asta haotică, şi atunci toate vorbele de blamare cad asupra agresorului. Într-adevăr, nu există circumstanţe atenuante pentru asemenea brute, însă la fel de vinovaţi sunt părinţii, educatorii şi alte persoane implicate în dezvoltarea fetelor.

Nu sunt împotriva relaţiei de iubire (asta excluzând prin definiţie relaţiile sexuale!) dintre un băiat şi o fată de vârste apropiate, când amândoi au sub 14 ani; aceste relaţii sunt benefice pentru dezvoltarea celor doi copii. Însă când o fată de 12-13 ani este abordată de un individ care are peste 20 de ani, nu mi se pare deloc benefic pentru nici una din părţile implicate.

E de înţeles că dezvoltarea copiilor care trec de vârsta de 14 ani e mai greu de controlat, dar nici măcar până la 14 nu pot fi controlaţi, struniţi, temperaţi?

Subiectul rămâne deschis şi vă rog să faceţi comentarii cât mai avizate şi cât mai sincere în legătură cu acest subiect „fierbinte” al României anului 2008.