Această carte a reprezentat o revelaţie pentru mine, în primul rând pentru forţa vitală pe care o emană, în al doilea rând pentru că în fascinantul personaj Zorbas l-am regăsit pe tatăl meu, un Zorbas român şi în al treilea rând pentru că am dobândit o nouă direcţie de gândire în urma lecturării acestei opere literare. Ediţia de la Humanitas merită toate laudele din punct de vedere tipografic şi al textului. Cartea te îndeamnă să o citeşti chiar şi prin formatul ei grafic de excepţie, fără greşeli ortografice în textul extrem de bine tradus, prin foile albe şi de calitate, prin coperta strălucitoare şi îngrijită.
„A prelungi despărţirea de cei dragi este otravă curată; mai bine să o tai dintr-o lovitură şi să rămâi iarăşi singur de tot, în starea firească a omului, singurătatea.”
„De lucrat pot să îţi lucrez cât pofteşti. Sunt robul tău. Dar cu santuri e altă treabă, ţi-am zis. E ca o fiară, vrea libertate. De-oi avea chef, o să-ţi cânt. Şi-o să joc şi zebetiko şi hasapiko şi pentozali – da’ trebuie, la naiba, să am chef!”
„În mintea lui Zorbas, modernul devenise străvechi, într-atât îl depăşise în sinea lui. În mintea lui telegraful şi vaporul şi calea ferată şi morala curentă şi patria şi religia însemnau vechituri de aruncat la gunoi. Sufletul lui o luase cu mult înaintea lumii.”
„Omu’ e fiară la tinereţe, aia e, fiară sălbatică mâncătoare de oameni!”
„Niciodată să nu umbli cu jumătăţi de măsură – pricepuşi ce vreau să zic, ai?”
„Trecui, cred, de şaizeci de ani, dar dac-oi apuca o sută, nici că o să-mi pese. O să ţin şi-atunci o oglinjoară-n buzunar şi-o să vânez neamul muieresc.”
„Omul e o brută, află de la mine! Exclamă şi izbi cu bastonul în pietre. O brută cum nu s-a pomenit. Domnia ta n-are de un’ să ştie, ţi-au venit toate de-a gata, ca pe tavă. Da’ ia întreabă-mă şi pe mine: e brută, ţi-o spun eu! I-ai făcut rău? Te respectă şi tremură de frica ta. I-ai făcut bine? Îţi scoate ochii! Ţine-l cât poţi la distanţă, stăpâne! Să nu le dai curaj oamenilor, să nu le spui că toţi suntem la fel, că toţi avem aceleaşi drepturi; fin’că pe dată o să ţi se urce-n cap, o să-ţi smulgă pâinea şi-o să ajungi muritor de foame. Ţine-l la distanţă, stăpâne, crede-mă, că-ţi vreau doar binele.”
„Eu, unu’, îţi spun drept, cu cât îmbătrânesc, sunt mai sălbatic. Nu mă dau bătut cu una cu două, vreau să-i vin lumii de hac!”
„Eu unu’, să nu râzi, stăpâne, mi-l închipui pe Dumnezeu leit ca mine. Doar un pic mai înalt, mai puternic, mai trăsnit; şi, fireşte, nemuritor. Stă huzurind pe piei de oaie cu lână aurie şi baraca lui e cerul întreg. Nu-i făcută din bidoane de gaz, ca a noastră, ci din nori. În mâna dreaptă nu ţine nici o sabie, nici un cântar, astea-s unelte de ucigaşi şi băcani; Dumnezeu ţine un burete uriaş îmbibat cu apă, ca norul de ploaie. În dreapta lui se află Raiul, în stânga Iadul. Vine bietul suflet, ca un firicel, fiindcă şi-a pierdut trupul, şi tremură tot. Dumnezeu îl măsoară cu privirea şi râde pe sub mustăţi. Da’ face pe niznaiul. 'Ia vin’ aici, îi zice cu glasul îngroşat, vin’ aici, blestematule!' Şi începe ancheta. Sufletul îi cade la picioare. 'Aoleu! Îi strigă. Am păcătuit, Doamne!' Şi dă-i şi-nşiră, de crezi că nu se mai opreşte. Da’ Dumnezeu se plictiseşte, boscorodeşte: 'Taci odată, îi strigă, m-ai asurzit.' Şi paf! Dă una cu buretele şi şterge toate păcatele. 'Treci în Rai! Îi zice. Petre, bagă-l şi p-ăsta-năuntru, sărăcuţul!' Fin’că trebuie să ştii, stăpâne, că Dumnezeu este un domn; asta va să zică nobleţea: să ierţi!”
„Dacă o muiere doarme singură, noi, toţi bărbaţii suntem de vină. Într-o bună zi, la Judecata de Apoi, toţi o să dăm socoteală (…) Vai de bărbatul care ar fi putut să se culce c-o muiere şi n-a făcut-o; vai de muierea care-ar fi putut să se culce c-un bărbat şi n-a făcut-o!”
„Cine a făcut oare labirintul acesta al nesiguranţei, templu al vanităţii, urcior plin cu păcate, ogor semănat cu ierburile vrajbei, gura asta de Iad, coşul acesta ticsit de viclenii, otrava asta ce seamănă a miere, lanţul acesta care leagă muritorii de lume – femeia?”
„Spune-mi ce iese din ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti!”
„Dorul tulbure al inimii, plin de ţărână şi seminţe, devenise joc intelectual steril şi arhitectură vaporoasă.”
„(…) ticăloasele de muieri au nas umed, ca nişte căţele, şi-adulmecă pe dată cine le doreşte şi cui i-e scârbă de ele.”
„Aşa se eliberează omul, ascultă-mă pe mine, aşa se eliberează – îmbuibându-se şi nu călugărindu-se. Mă, cum naibii să scapi de drac dacă nu te faci frate cu el?”
„Mare, muiere, vin, treabă berechet! Să te-avânţi în toate cu-nfocare! Să ai treabă, vin, amor şi să nu-ţi fie teamă nici de Dumnezeu, nici de dracu’! Asta înseamnă să fii tânăr!”
„Am furat, am ucis, m-am culcat cu o droaie de muieri! Am călcat multe porunci; câte-s? Zece? (…) Şi totuşi, de-o fi existând Dumnezeu, nu mi-e câtuşi de puţin teamă să mă prezint în faţa dumnealui. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să-nţelegi, da’ toate astea cred că nu fac doi bani. Se coboară acu’ Dumnezeu să-şi piardă vremea cu nişte viermi ai pământului şi să le ţină socoteala ce fac? Şi să se mânie, să-njure, să-şi strice liniştea fin’că, uite, am călcat strâmb, am călcat perechea viermelui de lângă noi şi-am mâncat un pic de carne miercurea şi vinerea! Uf, afurisiţi să fiţi alde burtă-verde!”
„Iadul murea şi renăştea în fiecare clipă, precum viaţa. De mii de ani tinerii şi tinerele jucau sub pomi abia înfrunziţi – salcâmi, brazi, stejari, platani şi curmali – şi vor juca încă mii de ani, cu feţele aprinse de dorinţă. Feţele se schimbă, unele se întorc în pământ, altele le iau locul. Dar esenţa, Unul, va rămâne întotdeauna aceeaşi. Un dansator pătimaş, de douăzeci de ani, jucând întruna, nemuritor.”„Mă, ce maşinărie e omul! Îi dai pâine, vin, peşte, ridichi şi ies oftaturi, râsete şi vise. Uzină, nu altceva!”
„De lucrat pot să îţi lucrez cât pofteşti. Sunt robul tău. Dar cu santuri e altă treabă, ţi-am zis. E ca o fiară, vrea libertate. De-oi avea chef, o să-ţi cânt. Şi-o să joc şi zebetiko şi hasapiko şi pentozali – da’ trebuie, la naiba, să am chef!”
„În mintea lui Zorbas, modernul devenise străvechi, într-atât îl depăşise în sinea lui. În mintea lui telegraful şi vaporul şi calea ferată şi morala curentă şi patria şi religia însemnau vechituri de aruncat la gunoi. Sufletul lui o luase cu mult înaintea lumii.”
„Omu’ e fiară la tinereţe, aia e, fiară sălbatică mâncătoare de oameni!”
„Niciodată să nu umbli cu jumătăţi de măsură – pricepuşi ce vreau să zic, ai?”
„Trecui, cred, de şaizeci de ani, dar dac-oi apuca o sută, nici că o să-mi pese. O să ţin şi-atunci o oglinjoară-n buzunar şi-o să vânez neamul muieresc.”
„Omul e o brută, află de la mine! Exclamă şi izbi cu bastonul în pietre. O brută cum nu s-a pomenit. Domnia ta n-are de un’ să ştie, ţi-au venit toate de-a gata, ca pe tavă. Da’ ia întreabă-mă şi pe mine: e brută, ţi-o spun eu! I-ai făcut rău? Te respectă şi tremură de frica ta. I-ai făcut bine? Îţi scoate ochii! Ţine-l cât poţi la distanţă, stăpâne! Să nu le dai curaj oamenilor, să nu le spui că toţi suntem la fel, că toţi avem aceleaşi drepturi; fin’că pe dată o să ţi se urce-n cap, o să-ţi smulgă pâinea şi-o să ajungi muritor de foame. Ţine-l la distanţă, stăpâne, crede-mă, că-ţi vreau doar binele.”
„Eu, unu’, îţi spun drept, cu cât îmbătrânesc, sunt mai sălbatic. Nu mă dau bătut cu una cu două, vreau să-i vin lumii de hac!”
„Eu unu’, să nu râzi, stăpâne, mi-l închipui pe Dumnezeu leit ca mine. Doar un pic mai înalt, mai puternic, mai trăsnit; şi, fireşte, nemuritor. Stă huzurind pe piei de oaie cu lână aurie şi baraca lui e cerul întreg. Nu-i făcută din bidoane de gaz, ca a noastră, ci din nori. În mâna dreaptă nu ţine nici o sabie, nici un cântar, astea-s unelte de ucigaşi şi băcani; Dumnezeu ţine un burete uriaş îmbibat cu apă, ca norul de ploaie. În dreapta lui se află Raiul, în stânga Iadul. Vine bietul suflet, ca un firicel, fiindcă şi-a pierdut trupul, şi tremură tot. Dumnezeu îl măsoară cu privirea şi râde pe sub mustăţi. Da’ face pe niznaiul. 'Ia vin’ aici, îi zice cu glasul îngroşat, vin’ aici, blestematule!'
„Dacă o muiere doarme singură, noi, toţi bărbaţii suntem de vină. Într-o bună zi, la Judecata de Apoi, toţi o să dăm socoteală (…) Vai de bărbatul care ar fi putut să se culce c-o muiere şi n-a făcut-o; vai de muierea care-ar fi putut să se culce c-un bărbat şi n-a făcut-o!”
„Cine a făcut oare labirintul acesta al nesiguranţei, templu al vanităţii, urcior plin cu păcate, ogor semănat cu ierburile vrajbei, gura asta de Iad, coşul acesta ticsit de viclenii, otrava asta ce seamănă a miere, lanţul acesta care leagă muritorii de lume – femeia?
„Spune-mi ce iese din ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti!”
„Dorul tulbure al inimii, plin de ţărână şi seminţe, devenise joc intelectual steril şi arhitectură vaporoasă.”
„(…) ticăloasele de muieri au nas umed, ca nişte căţele, şi-adulmecă pe dată cine le doreşte şi cui i-e scârbă de ele.”
„Aşa se eliberează omul, ascultă-mă pe mine, aşa se eliberează – îmbuibându-se şi nu călugărindu-se. Mă, cum naibii să scapi de drac dacă nu te faci frate cu el?”
„Mare, muiere, vin, treabă berechet! Să te-avânţi în toate cu-nfocare! Să ai treabă, vin, amor şi să nu-ţi fie teamă nici de Dumnezeu, nici de dracu’! Asta înseamnă să fii tânăr!”
„Am furat, am ucis, m-am culcat cu o droaie de muieri! Am călcat multe porunci; câte-s? Zece? (…) Şi totuşi, de-o fi existând Dumnezeu, nu mi-e câtuşi de puţin teamă să mă prezint în faţa dumnealui. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să-nţelegi, da’ toate astea cred că nu fac doi bani. Se coboară acu’ Dumnezeu să-şi piardă vremea cu nişte viermi ai pământului şi să le ţină socoteala ce fac? Şi să se mânie, să-njure, să-şi strice liniştea fin’că, uite, am călcat strâmb, am călcat perechea viermelui de lângă noi şi-am mâncat un pic de carne miercurea şi vinerea! Uf, afurisiţi să fiţi alde burtă-verde!”
„Iadul murea şi renăştea în fiecare clipă, precum viaţa. De mii de ani tinerii şi tinerele jucau sub pomi abia înfrunziţi – salcâmi, brazi, stejari, platani şi curmali – şi vor juca încă mii de ani, cu feţele aprinse de dorinţă. Feţele se schimbă, unele se întorc în pământ, altele le iau locul. Dar esenţa, Unul, va rămâne întotdeauna aceeaşi. Un dansator pătimaş, de douăzeci de ani, jucând întruna, nemuritor.”„Mă, ce maşinărie e omul! Îi dai pâine, vin, peşte, ridichi şi ies oftaturi, râsete şi vise. Uzină, nu altceva!”
